Micul Grof si visul lui

 

 

 

Într-o dimineaţă de vară, micul Grof visa sub cearceaful alb, în patul lui de răchită, în camera lui mică şi goală, în casa lui la marginea oraşului Vilnius. În visul lui, mic şi comprimat, micul Grof alerga din poartă în poartă, într-un sat uitat de lume, la marginea Lituaniei, la graniţa cu Rusia. Micul Grof împărţea scrisori ce aveau destinatari din sat. Ce treabă a naibii. Să nu ştii nici macar un om dar să fi nevoit să le aduci o veste într-un plic. Şi se lua doar după numerele caselor, înşirate e de-a lungul malurilor râului Nemunas. Un bătrân stătea pe prispa casei şi probabil se gândea la zilele ce vor veni sau cele ce au trecut.

Micul Grof :

Vă intreb şi eu de ştiţi poate unde e numărul 2 ?

Bătrânul nu raspunse decât dând din cap iar micul Grof se uită in ochii lui curaţi şi împânziţi de pielea increţită ca o dantelă. Aşteptă micul Grof răspunsul mai bine de o jumătate de ceas, bătrânul doar stătea şi privea in gol, fără să-l bage in seamă. Micul Grof se simţea mai mic decât era în realitate şi porni mai departe, de-a lungul râului. Un cal pe margine se adăpa, micul Grof se opri o clipa să-l privească şi se gândi ce bine ar fi să-i spuna el unde e numărul 2. Dar calul o luă din loc şi îi aruncă o privire tâmpă înainte. Micul Grof mergea după el, doar doar o să găsescă numărul 2. Îi era sete şi foame, îi era somn în visul lui… şi avea de dus 100 de scrisori. Se întreba cum de 100 de oameni au fost în stare şi au avut răbdare să scrie 100 de scrisori. El nu ştie să scrie frumos, nu vrea şi nu are cui. Râul curgea pe lângă el, tăcut si complice iar micul Grof se gândea că tare bine ar fi să se aşeze puţin la umbră, să-şi tragă sufletul şi să lase calul, care îl privea acum cu acceaşi privire, tâmp. Unde avea să găsească numarul 2 ?
(va continua)