Fără titlu

 

Ea se ridică şi deschise uşa.

Ieşi afară că altfel fac o gaură în perete. Găseşte o cale să descifrezi cuvintele neînvăţate.

El, printre suspine. Tot ce am vrut, am încercat atâţia ani să-mi amintesc chipul tău. Tot ce am vrut a fost să stau în faţa ta, mut şi atât. Doar să mă laşi.

Ea, cu mâna pe clanţă. Te rog doar să pleci.

Ne despărţim foarte uşor de oameni, care în anumite împrejurări, ne stârnesc afectivitatea şi mai ales imaginaţia. Ne zidim nişte amintiri şi o luăm din loc. Amintirile sunt senzaţia pe care o ai atunci când nu mănânci o zi. Amintirile sunt ca nişte cartoane cu etichete, să ştii de unde să le iei, şi pe care să le pui în geam.

El a ieşit. Avea un gust amar, ca de pastilă neînghiţită, în gură. Ea rămase dincolo de uşă. Nu îi venea să creadă că oamenii chiar pleacă atunci când li se cere. Acum răsuceşte cheia în uşă, înainte şi înapoi.