Boogie vs Califonia dreamin’

                                                         

 

Bineînţeles două filme diferite, din punct de vedere dramaturgic, tehnic, actoricesc. În general sunt rezervată în privinţa filmelor româneşti. Asta pentru că încă ne lovim în poveştile autohtone de reminescente post comunism, post traumă, post subevaluare profesională, post no TV, post imbecilizare. S-au făcut atâtea analize, filme, filmuleţe, s-au atras numeroase premii internaţionale, încât e absolut firesc ca outsiderii să creadă că amărâţii de noi până-n 90 nu am mâncat fructe de mare sau nu am văzut filme de box office, am stat doar la cozi şi ne-am luat în piept cu Securitatea, aşa cum odinioară ne tăvăleam cu otomanii. Ceea ce este fals! De ce îmi place Boogie? Îmi place deratizarea pe care a făcut-o R.M. (regizoru’). Îmi plac scăpările ezitante de imagine, îmi place improvizaţia calculată a actorilor. Îmi place pentru că îi cred. Şi mă bucur că ei se întâlnesc. Şi că m-aş duce şi eu la popice cu ei, deşi sunt băuţi şi le place să fie urâţi, să râgâie, să îşi bage …organele genitale peste tot, să fie ‚pe bune’, nu făcături simandicoase şi lipsite de scop. Bineînţeles că nici nu au un scop eroic, dar măcar îşi duc scopul pe culmi de glorie, cu toată umilinţa lui. Îmi place de Dragoş Bucur care face un Boogie aşa cum l-ai lua din Bucureştiul nostru de făraş. Boogie e de-al nostru. Ce nu îmi place la Boogie:scăpări tehnice, care îi iau din farmecul filmic de care directorul de imagine poate da dovadă (vezi Furia), nu-mi place atitudinea exagerată a Smarandei (veioza care trebuie să stea stinsă şi se face tam tam mult prea intenţionat pentru evoluţia personajului-Boogie, mamă forţată pe alocuri, cu replici care lasă de dorit pe alocuri, lipsa de reacţie pozitivă…). Nu-mi place finalul care lasă de înţeles prea puţin sau prea mult, dar e prost echilibrat şi eventual, după părerea mea, în coadă de peşte.  

California Dreamin’. Bun. Foarte bun. Excepţional pentru un film românesc şi cred, cel mai corect film românesc văzut după inegalabilul Filantropica. Foarte simplu ca dezvoltare a faptelor şi foarte complex narat filmic. Din care rezultă o abordare francă. Doiaru e întruchiparea românului de care te loveşti de cel puţin o sută de ori în ţărişoara noastră.El le ştie pe toate, face tot ce vrea cu un stăin că ‚aşea vrea muşchii lui’, te lasă să aştepţi că el are treburi importante…, te jigneşte, vorbeşte mult şi prost. Şi mai grav, oricât de imbecil ar fi, nu va recunoaşte niciodată. Doiaru are o fată, care trăieşte o pulbere de stele din visul american. Monica şi soldatul american şi sexy David. O relaţie de personaje foarte bine şi concentrat compusă. Îmi place atenţia la reacţiile personajelor. Îmi plac Assante şi Vasilescu şi modul lor de provocare şi confruntare. Îmi plac juxtapunerile cu petrecerea din sat, cu naivitatea fetelor, cu criza americanilor, cu imbecilismul lui Doiaru. Îmi plac încadraturile, vânzoleala, jocul actoricesc, culoarea trenului, coloana sonoră. Dezvoltat şi epuizat treptat, cu un iz de umor negru, abia lăsat să iasă la suprafaţă. Ce nu-mi place la California Dreamin’… nu ştiu altceva decât că nu a fost acceptat ca un film net superior lui 432.