Infernul absurd şi albastru din amintire

 

Sunt sigură că nu-mi mai amintesc bine chipul tău, gesturile, apatia, ironia, mirosul de dimineaţă, dar îmi amintesc un infern ce se descătuşa albastru şi absurd în privirea ta. Încerc să-mi amintesc cum zâmbeai când nu spuneai nimic. Se spune că in timp, cu cât încerci să-ţi aminteşti o persoană dragă, în amintirea difuză, întinată, maltrată, o înlocuieşti cu imaginea altcuiva… Te lupţi cu părerile personale, cu regretele, cu bucuria, cu abordările, cu timpul. Dar încet, încet, te laşi pe spate şi te întorci în amintirea altcuiva. Atunci abia începe să te doară şi să iei pumnul de pastile.Mi-am propus mereu să-mi amintesc cât mai puţin. Amintirile otrăvesc. Dar focul ce mocnea in privirea ta, incadescenţa acelor ochi incercănaţi de optimism posac şi malnutrit, nu cred că pot sa uit. Ciudat, de prea mult nu mi-am amintit de tine. Azi poate şi doar azi, răspunsurile înghiţite de liniştea uitărilor mele repetate s-au împotrivit reflexului hedonist al sufletului meu paralizat in prezent. Îmi amintesc drăcesc de tine. Vâj de roţi, frământare, stupoare contradictorie, râs haotic, sperieturi, nerăspunsuri, aşteptare, provocare, revedere, zornăitul cheilor, podul palmei, albastru. Cu toate că ne-am petrecut repede şi semantic. Cerul verde, apa albă, nu mă mai ştiu si dacă mă caut, lasă-mi doar un minut să ridic ochii. Acolo, dacă imi spui tu din nou, e aşa cum vreau eu. Aminteşte-ţi dacă vrei, azi ai să mă revezi. Doar dacă vrei. Eu sunt cel pe care l-ai căutat?Ai greşit? Te iert. Dar ia-mă din grâul ce creşte pe lângă braţele mele. Lasă-mi aerul şi indiferenţa, doar le merit. Ajută-mă să mă ridic iar. Am sa-ţi mulţumesc. Cumva, într-o zi. Nu-mi amintesc chipul tău şi nici vocea, dar îmi amintesc infernul absurd şi albastru din privirea ta. Îmi amintesc ce promitea… Îmi amintesc de tine sau…?