tăcerea noastră

Între noi se lasă o tăcere crudă…privirile se ocolesc, se înăspresc în lumini false de tavan, se poticnesc mişeleşte de întrebări fără răspuns şi fără gust. Totul pare să ne incrimineze, să ne înghită în derizoriu şi în frustare. Ne-am uitat unul pe altul. Şi mi-ai lipsit. Şi ţi-am lipsit. Şi aş vrea să te ascult, să te privesc, să ghicesc că mă vrei.Ţi-ar fi bine să mă iei în braţe, şi toată lumea să rămână un vis într-un cearceaf. Am vrea să ne găsim acolo unde nu mai suntem de mult prea multă vreme, printre beţe de chibrit şi printre creioane colorate… aruncate prin sertare ferecate…Ai vrea să îmi prinzi de mâna când o ridic spre un lacăt încuiat pe dinafară. Ai vrea şi eu nu ştiu dacă pot să mai ascult, să mai dăruiesc, să mai aştept. Iar tăcerea se lasă tremurând printre buzele noastre desprinse dintr-o iertare mult prea complicată, mult prea greu de suportat. Aştept să mă priveşti cald. Să ne regăsim în timpul care nu mai e al nostru. Să se spulbere tăcerea şi să ne aducem înapoi la noi.