Festivalul Filmului European: Il y a longtemps que je t’aime / Te iubesc de mult

în seara asta am mai văzut un film din festival. la cinema Studio, arhiplin, cu loc de ales la balcon sau in rândul doi (niciodată n-am înţeles după ce criterii se taie biletele la cinema…)Il y a longtemps que je t’aime / Te iubesc de mult. Mă aşez pe rândul doi, în faţa mea, rândul unu se ocupă de figuri încercănate, dar teribil de zgomotoase şi chiar în faţa mea, aproape dezgustător de aproape, o femeie blondă, masivă, cu un puf de mustaţă. După bune minute de aşteptat, într-o zarvă ameţitoare, sala plină începe să se domolească de îndată ce se sting luminile. Femeia din faţa mea se tot întoarce uitându-se după cineva, ţinând ocupat scaunul din dreapta ei. Mă aştept de la un film franţuzesc să se întâmple in Franţa (nu ştiu dacă aţi observat, dar e un obicei…)  . Povestea curge liniştit, apăsător, derulând sub ochii albaştri goi ai protagonistei o lecţie de acceptare, presărată cu un trecut bine ascuns în tăcere. Bineînţeles, există chiar şi puţin umor, puţin aşadar-că aşa le place francezilor, ar spune unii. Peste toate, mă afund în scaunul meu şi, deşi rotirea capului femeii din faţa mea mă agasează, mă gândesc la locul pe care îl ţine ocupat, probabil singurul din sală. Şi aşa facem cu toţii, păstrăm în vieţile noastre un loc ocupat pentu cineva, care trebuie să apară din clipă în clipă, îl căutăm cu priviri ruinate de supoziţii şi de scenarii îmbârligate… Juliette (protagonista) e o femeie ce şi-a petrecut ultimii 15 ani din viaţă în închisoare -mă gândeam la lumea de dincolo de zid, care iată, a mers înainte fără mine, şi chiar foarte bine, iar libertatea şi-o petrece alături de sora ei (Lea) şi de familia acesteia. Juliette e purtată prin nişte cafenele cochete, e curtată de doi bărbaţi, o învaţă pe nepoata ei-micuţa Lys- să cânte la pian şi nu ştie să mintă. Planează pe toată durata filmului o atmosferă cosy şi găunoasă în acelaşi timp, iar secvenţa în care e oarecum somată să mărturisească trecutul ei, la o masă cu prietenii, e de departe cea mai puternică- le spune cu nonşalanţă că a fost 15 ani în închisoare pentru omor.Iar toată lumea crede că ea glumeşte… Am asimilat dintr-o suflare (de film de debut) puterea cuvântului ‘ mulţumesc’, care capătă un sens nostalgic, mai ales că mulţi dintre noi i-am uitat greutatea şi adevărata valoare. Juliette mulţumeşte surorii ei că o acceptă. Nu e un film lacrimogen, mai degrabă înţepător, ca un bold uitat într-o cămaşă. Aflăm şi motivul pentru care Juliette şi-a omorât băieţelul de şase ani, poate mult prea abrupt pentru un film de o calitate dramaturgică notabilă. Am stat în sală până la terminarea genericului, culegând rămăşiţele de emoţii şi mirându-mă, pentru a nu ştiu câta oară că oamenii nu rămân să absoarbă tâlcul, să-l vâre în conştiinţa lor deja deformată… Juliette a rămas acolo, dincolo de pânză, pe jumătate vinovată că a ucis suferinţele ireparabile ale propriului copil… Noi nu vom ştii prea curând cât de vinovaţi suntem şi încă păstrăm  un loc ocupat lângă noi, fără a-l mai găsi pe acel cineva căruia i-am spune ‘ te iubesc de mult’…