magnetismul unei penultime dimineţi de octombrie

mă uit pe geam, e 5:45 am şi beau cafeaua,până şi ea are gust de ceaţă şi de nou. încă e noapte, arunc un ochi în stradă, o pisică rătăcită încearcă să traverseze. ceaţa te doboară. la 6 cobor. deschid buburuza, pun cheia în contact. dau drumul la ştergător. the streets se aud firav, parcă taie ceaţa cu melodiile lor geniale. se face cald, încep să văd prin geamurile laterale. mă uit între mişcările ştergătorului şi ceaţa decupată de afară şi mă întorc într-un timp care nu-mi aparţine. într-o dimineaţă cu ceaţă şi cu gust de fum şi de mandarine necoapte, văd un individ posac pe o bancă, fumează ţigări ieftine te grăbeşti? n-ai vrea să stai? am mâinile reci, ca un mort ancestral şi mi-ar prinde bine să le învelesc în fularul tău galben. –nimic, gol, zâmbet-nu înţeleg. aud că vrei să-l părăseşti. egoisto. mai fă-i un bine vreo 5 zile, du-l la film, citeşte-i din cărţile tale de suflet. minte-l dacă vrei, dacă te crede, ai câştigat. sunt îngheţată. am gust de cafea cu vanilie în gură. aud ştergătorul. the streets dictează off-topic: stay positive. nu-l mai văd pe bancă, nu mai am fularul. doar în oglindă parcă-i văd zâmbetul. kaboom! opresc ştergătorul. gata, plec.

Ploaia

Vraja, trebuie să traieşti vraja spunea cineva altcuiva. Oarecum fără argumente şi fără garanţii. Ploaia e o vrajă. Multifuncţională. Ploaia îmi aminteşte de tine. De noapte. De un ideal. O aud cum cade pe un acoperiş cocoşat şi apoi cum tace. Îşi strecoară printre picăturile ei de ceară topită un strop de vrajă şi … şopteşte. Ploaia care îţi udă părul, care te opreşte să ieşi din culcuş, ea, care te lasă să o asculţi. Desculţ, mergi dar după ploaie. Adu-ţi aminte. Fără să guşti din struguri, doar cu gustul ei în gură şi cu fiorul ei pe sub haine. Ploaia îmi aminteşte că demult trăiam. Că puteam să-i văd vraja, goală şi nestinsă. Adu-ţi aminte. Mergi. Ploaia îmi aminteşte de lacrimile sfioase de fericire şi de oglinzile în care ne-am privit cu mâinile tremurând. Mă lasă acum să mă întorc în locul în care am crezut că viaţa începe. Şi acolo te găsesc pe tine. Râzând în ploaie. Sub o mie de stropi topiţi pe fruntea ta caldă. Ploaia îmi aminteşte că demult trăiam. Îţi mai aduci aminte de mine?

Despre melancolie

Toată lumea ştie ce e aia o melancolie. O melancolie se găseşte oriunde, e atârnată pe toate gardurile, la toate tarabele, în toate bordelurile. O melancolie bântuie toate coridoarele căminelor studenţeşti şi toate mall urile. Da, îi place tare mult la mall. Nu se mai simte tristă melancolia.

Melancolia se găseşte la borcan de obicei. Aşa a rămas de pe vremea bunicilor şi până să evolueze la stadiul de conservă sau tub va mai dura ceva timp. Melancolia e un sufix, adăugat efemer în capătul tramvaiului ce pleacă şi nu se mai întoarce. Ding dong! Cine e? Eu, conştiinţa. Vroiam să-ţi spun că au adus veselie la cornet la chioşcul din colţ. Câte să-ţi iau? Ba nu-mi lua, că fac roşu-n gât. Stai! Ia-mi jumătate, poate la vafă, şi cu topping de zmeură şi caramel. Ding dong! Cine e? Sunt eu, depresia. Ţi-am adus nişte istericale, cum ţi-am promis. NUU! Nu vreau, le am pe ale mele, noi nouţe, nu le-am încercat niciodată. Melancolia e un vrej, un bine pe care îl faci amintirilor tale aproape uitate, sechestrate în cutii de ratan. E prietenoasă şi poate fi chiar o confidentă pe cinste, o puteţi lua în vacanţe şi chiar la servici. Nu ocupă mult spaţiu, e economică, silenţioasă şi la un preţ avantajos. Nu rataţi această ocazie.

Sentimente cadrilate

Aş putea să testez rezistenţa eşarfei de mătase cu un fir de trandafir şi în jurul lor să desenez o lume perfectă, armonioasă, cu dulceţuri imposibil de rezistat, în farfurii mici, transparente, cu scrisori ritmice de trei cuvinte cu adevărat importante, cu o fereastră mare, de jos până sus, prin care soarele intră cuminte şi tăcut, părtaş la minunăţia ce se naşte, cu feţe de porţelan, încadrate de şuviţe blonde, uşor ondulate, cu sentimente boeme şi neastâmpărate. În jurul tuturor, doar o eşarfă de mătase, atacată de un fir spinos de trandafir…

Feelings and memories

by Roxana Leotescu

So, this very first time I had to make myself understood. Now I’m trying to remember all the lies I’ve told you.
Finally, I came to a conclusion. You are not. Funny? Yes. When I last saw you, early autumn feelings stretched under an ivory skin and I, fallen in a deep, ireversible melancholy, struggled to come back to senses. I never saw you since then. All those late chats in the garden made me feel guilty for everything I haven’t confessed. And your eyes seemed to blame me for your own indecision. Those dark, cold purplish, eyes. I could have kept that frame for myself, and could have saved my words for another. But you, blaming on me, as if you put me in a deep hypnotic trance, searching for my sins, disturbing my memories, looked only for your grudge against me. Have you got enough reasons? Nevertheless, the cup of tea waited for you in the garden. I’ve learned that with you, memories soak in tea, as in a glossy mirror, and tea gives them back to you,in the end. All the brightness of a short fret and all the madness of a rescue. Now, I see your hands bringing it to me. And I wonder where were you thinking when looking into the cup. I chose you. But now I can’t imagine the end of our story. In the deep green of the garden, I remember you standing as a shadow, listening to my lies. And smiling, as retrieving all my memories. And the flowers fading around you. No answer for me, as I acted like a coward. Strolling and looking at you, I found pieces of myself, split in the glossy mirror. I’ve poured you poison in your soul and you’ve forgiven all the rancour. Have you got enough reasons? One can give up faith but never give up love. A kind of poison. I can look back now and remember every twitch and every twinkle, every oath and every inch of skin. And the cup of tea, in the garden, with no feelings and no memories.