Emergenţe–part 1–

Îmi imaginez că un felinar se aprinde programat pe o stradă paşnică, unde vreo doi câini dârdâie între trotuar şi o poartă înaltă, blasfemică- aici personajul nostru se opreşte adesea în nopţile târzii cu speranţa că ‘ceva’-ul se va întâmpla. se lasă o seară absolută, mută, complice, şi se lasă mereu, ca un făcut, în fiecare seară. El (personajul) e aparte şi se distinge printr-o lipsă. Lipsa unui catalizator. El -un produs al erei fast forward- un singuratic prin definiţie, izolat, de statură mijlocie, fumător, uşor isteric, cu un vocabular limitat, consumator de weed, fără planuri măreţe de viitor- nu îşi doreşte să se întâmple ceva anume… doar ceva. şi atât. Opririle lui sistematice, nocturne, condamnabile, sporesc ipoteza unui ‘ceva’ banal. Aleargă descendent pe acelaşi drum de izgoniri fatale, iar în absurditatea unei situaţii sisifice, se autoproclamează un soi de Julius Caesar, învingător şi dictator al propriei voinţei, edificiu al unui ego mărunţit la rându-i de mărunţişuri. Prin urmare, îl cunoaştem pe el ca pe un moft al unei lumi ce nu-l acceptă sau ca pe un capriciu opintit într-o realitate creată de sine, pentru sine? Aţi putea spune, un om banal, un personaj fad, nimic nou sub soare. Evitând ritualul vorbirii, al supunerii în faţa unei parcări subterane, al băuturii după serviciu, al opacităţii socio-politice şi al deconectării sex-shopiste, personajul- să-l numim OB-are un scop (foarte rar nowadays)- dedublarea optico-spirituală. Bineînţeles, OB nu este conştient că şi-a fixat un asemenea scop.Die Seele lebt von Gefühlen. În seara asta a luat decizii, a curăţat biroul înainte de a pleca, a ales să nu mai mănânce în maşina, a sunat-o pe ea şi i-a zis cuvintele păstrate pentru altă zi. Da, în viaţă trebuie să te mai şi hotărăşti. Obosit , enervat, exaltat şi parşiv, aşa se simţea acum.

1. Regrete. Ce e trecut, merită îngropat de-a pururi. Acum o săptămână, pe drumul de întoarcere, Ob meşterea o strategie de marketing, iar spre nelămuriea comitetului adunat la masa de tratative înainte de plecarea lui furtunoasă, valenţele emoţionale, aparent inutil incluse in schema lui de referinţă, solidarizau cu o idee unanim exprimată de marii experţi în vânzări. Ca să vinzi, trebuie să atingi o coardă sensibilă. Mereu se gândea la pampers, când se ghida după legea markentingului afectiv. Bineînţeles, strategiei lui elaborate, minuţios pregătite, profund analizate, i-au fost găsite n puncte slabe şi a sfârşit elogios într-un Nu detaşat. Ob a plecat fără să spună un cuvânt. Suferea într-o tăcere de joi seară, meloman, aburind, febril. Regreta că el a fost cel care a îndurat, care a desluşit, care s-a tăvălit nopţile printre fumui prelungi de ţigări nenumărate, printre cafele sonore. Regreta că nişte ignoranţi imbecili frustraţi au râs de el. Pe nedrept. Strategia lui, întipărită în minte cu de-a sila, cicatrizată în vis, în nesomn, în pasta de dinţi şi în patul lui mirosind a femeie cuminte, a eşuat ca o bărcuţă de hârtie într-o cadă plină cu apă şi clăbuc. Ob se opri pe această stradă, câinii îl aşteptau conspirativ, cu botul pe labe. Lui Ob îi clănţăneau dinţii. Dar nu de frig, ci de neputinţă. Deschise punga cu sandwichul şi-l aruncă pe jos, câinii îl devorau deja, dar pe Ob nu putea decât să-l încânte lăcomia animalelor, precizia lor şi lipsa de suspans. What you give is what you get! S-a aşezat jos pe trotuar, a încercat să-şi ţină respiraţia, orizonturile se cufundau în dezastru, fără aer lumea e atât de mică, de negrăitoare, de stearpă. Fără aer, el însuşi se comprima, totul începea de la cutia craniană…cu un oftat amortizat de răsfăţul unei secunde netrăite încă…

a fi continuat…

Motive calculate pentru viata

 

Să calculăm… Pe hârtie cum… Ne agăţăm de idealuri şi de proiecţii fantasmagorice pe pereţii mulaţi pe gândurile noastre fărâmicioase. Credem cu tărie că avem timp pentru toate, pentru călătorii în jurul baloanelor de plastic, pentru verdeaţa pământului rulant, pentru clipe diluate în nopţi tributare unor răfuieli silenţioase cu trupuri semiadormite, pentru lumini colorate în zile fracturate de răsărit fantomic şi pizmaş, pentru o familie strânsă în jurul unei mese rotunde, punând ţara la cale şi gustând papanaşii rumeniţi, pentru linişte finită şi cu termen de valabilitate, pentru ordine zbenguită în lenjeria de corp şi în agenda opărită, pentru noi cu noi, pentru noi cu ei, cu ele, cu el, cu ea, cu ea şi cu el, cu ea şi alt el, pentru, pentru, pentru…Alergăm cu capul înainte în ziduri stropite cu alcool şi trecem printre ele, back to one. Back to one. Ne supraevaluăm posibilităţile de a ne încărca de sarcini complementare bunului mers al insipraţiei combinată cu expiraţie. O mie de direcţii şi o singură zi, ruptă în ore-călăi, în minute şi în execuţii ce ajută la fermentaţie. Fermentaţia creierului plus macerarea rămăşiţelor de suflet. Încă o dată, că se poate. Planurile pot aştepta. Şi într-un carusel ţeapăn şi fatidic, singura care nu mai poate aştepta e clipa noastră. Această clipă. Acum.

Epilog

Surprinzător, urmele durerii se citesc în vorbele mele şi câteodată în ochi. Ai putea să te prefaci că înţelegi elogiile mârşave ale vieţii sau că vezi culorile amintirilor ruinate. Aş putea să mă prefac că sunt fericită şi că tot ce mişcă mă ajută să fiu vie, să râd şi să cuceresc zmeii de pe cer. Am putea amândoi să stăm agăţaţi de crengile torturate ale unui vişin, până când, într-o dimineaţă, ne-ar ustura ochii de atâta iubire şi sufletele ni s-ar revolta, sălbatice şi independente, printre frunzele verzi. Cu nemurirea lor uniformă ne-am unge palmele şi am lăsa, pentru o clipă, un ceas să devină o secundă, o luptă să devină un eşec. Dacă ne-am preface fericiţi, toate scorburile ar deveni mici paradise plutitoare şi toate reproşurile s-ar înveli în cuvinte dulci. Dacă ne-am preface fericiţi, am alerga desculţi printre cioburile duşmănoase ale timpului nostru şi ne-am dezgoli fără tăgăduială în faţa străinilor posomorâţi . Dacă ne-am preface fericiţi, ne-am ameţi unul pe altul, până la epuizare şi ne-am rostogoli pe pământul crud, râzând până la leşin. Dacă ne-am preface fericiţi, toate nefericirile noastre ar dispărea ca prin minune şi ar lăsa în urmă doar o dâră de fiori speriaţi de curajul braţelor noastre libere. Dacă ne-am preface fericiţi, am dansa printre himerele despărţilor, înăbuşindu-le în convingerilor zilelor lungi de vară. Şi am zidi o casă din cărţile de joc, în care ne-am strecura puţin din zâmbete şi puţin din fericire, pentru mai târziu. Dacă ne-am preface fericiţi, am găsi motive să nu mai plecăm. Şi ceainicul ar sta pe foc, mocnind. Şi nouă nici nu ne-ar păsa…

Micul Grof si visul lui II- furtuna

Cum micul Grof se aşeză la umbră, o toropeală plăcută îl cuprinse pe îndelete, iar simţurile lui se bucurau ca şi picioarele lui ostenite. Lumea i se întindea în faţă, în plină vară, ordonată în visul lui, cu râul neastâmpărat şi complice, gonind spre alte lumi, hotar între clipele trecătoare şi vuietul de dincolo de timpul visului călduţ. Abia îl mai vedea printre genele grele, dar îl auzea aproape, ştia că e acolo, că trece pe lângă trupul lui mic, dăruit unei moleşeli dulci de vară. Calul îl privea din acelaşi loc, cu ochii mari şi negri. Micul Grof nu vroia să adoarmă, doar să stea aşa în amorţeală pentru câteva clipe şi apoi să pornească iar în căutarea numarului 2.
În spatele lui, satul era amorţit şi el. Micul Grof se gândea că Vilnius e casa lui, că de îndata ce se va întoarce acolo şi va întâlni iar oamenii, viaţa lui avea să se schimbe. Dacă s-ar fi ridicat de pe iarba scurtă şi albăstruie, ar fi mers încă puţin până să ajungă iar la umbră. Avea cu el o sută de gânduri în o sută de scrisori şi se gândea că pauza pe care o luase o ceruse sufletul lui mic, îngrămădit şi singur, în visul lui. Micul Grof nu prea se gândea la sufletul lui, nici nu credea în el, ştia însă că trebuie să-l menţină mulţumit pe pământ. Şi că orice căutare începe cu o pauză pentru suflet, altfel sufletul se poate opune găsirii, gândea micul Grof. Aşa că se întinse la umbră şi cum stătea adâncit în liniştea satului, văzu cerul întunecându-se deodată. Se gândea că începe o furtună şi că pauza lui se încheie, că trebuie să meargă să ducă scrisorile şi să se adăpostească. Încă nu ştia în ce ordine. Norii morocănoşi se porniră într-un dans anapoda, de la nord la sud şi stropi mari de ploaie se înghesuiau în cădere liberă. Micul Grof îşi puse mâinile în cap, dar ştia că e semn de bogăţie, recolta avea să fie îmbelşugată. Şi merse micul Grof prin ploaia tăioasă, fără teamă de nicio boală sau de apatie. Era amiază şi era de datoria lui să ducă scrisorile. Se gândea că drumul cel mai bun e cel drept, aşa că nu avea de gând să se abată. Se udase până la piele şi în galoşi apa era până la glezne, dar avea în suflet un soi de căldură şi de demnitate nevinovată, iar gândurile lui, mici ca şi el, curgeau în cercuri colorate prin mintea lui. Şi cum mergea micul Grof prin ploaie, calul necheză violent în urma lui şi se opri, privindu-l tâmp, pentru un moment. Micul Grof intuia că e un semn, dar drumul lui nu avea să se oprească acolo. Şi calul porni în galop, pe lângă el, ca un tovarăş mut şi prea puţin ostenit. Pe malul Nemunasului, învolburat şi scandalizat în valuri tot mai mari, şiroaie de ploaie se scurgeau nebune pe sub hainele micului Grof, iar răceala lor îi dădeau fiori şi curaj micului nostru erou, rătăcit în visul lui. Ţăranii îşi adăposteau grăbiţi animalele sau se zgribuleau sub streşinele vechi şi roase de zăpezi. Micul Grof se uita atent pe pereţii caselor, sperând să găsească numerele destinatarilor celor o sută de scrisori. Deodată, ca printr-o vrajă de nedesluşit, pe peretele gri al unei case ascunse de crengile lăsate el unui arţar, un număr se făcea văzut, timid şi schilod. Micul Grof îşi şterse cu vioiciune apa de ploaie de pe ochi şi, pironit în faţa casei, citi cu glas tare, mândru ca de o descoperire nemaivăzută: doi. Numărul doi. Sărind într-un picior, se văzu într-o clipă în faţa uşii. Bătu de doua ori, cu putere. Aşteptă până numără la doi, şi apoi la trei, şi după, numără până la patru, şi uşa se deschise. Ce minunăţie avea să vadă micul Grof, nici nu se aştepta ca lumina alba, fără cusur să-l facă să închidă ochii cu repeziciune. Ce povară aveau să fie scrisorile din sacul lui? Sau ce bucurie delirantă îl aştepta?

- – va continua – -

Micul Grof si visul lui

 

 

 

Într-o dimineaţă de vară, micul Grof visa sub cearceaful alb, în patul lui de răchită, în camera lui mică şi goală, în casa lui la marginea oraşului Vilnius. În visul lui, mic şi comprimat, micul Grof alerga din poartă în poartă, într-un sat uitat de lume, la marginea Lituaniei, la graniţa cu Rusia. Micul Grof împărţea scrisori ce aveau destinatari din sat. Ce treabă a naibii. Să nu ştii nici macar un om dar să fi nevoit să le aduci o veste într-un plic. Şi se lua doar după numerele caselor, înşirate e de-a lungul malurilor râului Nemunas. Un bătrân stătea pe prispa casei şi probabil se gândea la zilele ce vor veni sau cele ce au trecut.

Micul Grof :

Vă intreb şi eu de ştiţi poate unde e numărul 2 ?

Bătrânul nu raspunse decât dând din cap iar micul Grof se uită in ochii lui curaţi şi împânziţi de pielea increţită ca o dantelă. Aşteptă micul Grof răspunsul mai bine de o jumătate de ceas, bătrânul doar stătea şi privea in gol, fără să-l bage in seamă. Micul Grof se simţea mai mic decât era în realitate şi porni mai departe, de-a lungul râului. Un cal pe margine se adăpa, micul Grof se opri o clipa să-l privească şi se gândi ce bine ar fi să-i spuna el unde e numărul 2. Dar calul o luă din loc şi îi aruncă o privire tâmpă înainte. Micul Grof mergea după el, doar doar o să găsescă numărul 2. Îi era sete şi foame, îi era somn în visul lui… şi avea de dus 100 de scrisori. Se întreba cum de 100 de oameni au fost în stare şi au avut răbdare să scrie 100 de scrisori. El nu ştie să scrie frumos, nu vrea şi nu are cui. Râul curgea pe lângă el, tăcut si complice iar micul Grof se gândea că tare bine ar fi să se aşeze puţin la umbră, să-şi tragă sufletul şi să lase calul, care îl privea acum cu acceaşi privire, tâmp. Unde avea să găsească numarul 2 ?
(va continua)