Festivalul Filmului European: Il y a longtemps que je t’aime / Te iubesc de mult

în seara asta am mai văzut un film din festival. la cinema Studio, arhiplin, cu loc de ales la balcon sau in rândul doi (niciodată n-am înţeles după ce criterii se taie biletele la cinema…)Il y a longtemps que je t’aime / Te iubesc de mult. Mă aşez pe rândul doi, în faţa mea, rândul unu se ocupă de figuri încercănate, dar teribil de zgomotoase şi chiar în faţa mea, aproape dezgustător de aproape, o femeie blondă, masivă, cu un puf de mustaţă. După bune minute de aşteptat, într-o zarvă ameţitoare, sala plină începe să se domolească de îndată ce se sting luminile. Femeia din faţa mea se tot întoarce uitându-se după cineva, ţinând ocupat scaunul din dreapta ei. Mă aştept de la un film franţuzesc să se întâmple in Franţa (nu ştiu dacă aţi observat, dar e un obicei…)  . Povestea curge liniştit, apăsător, derulând sub ochii albaştri goi ai protagonistei o lecţie de acceptare, presărată cu un trecut bine ascuns în tăcere. Bineînţeles, există chiar şi puţin umor, puţin aşadar-că aşa le place francezilor, ar spune unii. Peste toate, mă afund în scaunul meu şi, deşi rotirea capului femeii din faţa mea mă agasează, mă gândesc la locul pe care îl ţine ocupat, probabil singurul din sală. Şi aşa facem cu toţii, păstrăm în vieţile noastre un loc ocupat pentu cineva, care trebuie să apară din clipă în clipă, îl căutăm cu priviri ruinate de supoziţii şi de scenarii îmbârligate… Juliette (protagonista) e o femeie ce şi-a petrecut ultimii 15 ani din viaţă în închisoare -mă gândeam la lumea de dincolo de zid, care iată, a mers înainte fără mine, şi chiar foarte bine, iar libertatea şi-o petrece alături de sora ei (Lea) şi de familia acesteia. Juliette e purtată prin nişte cafenele cochete, e curtată de doi bărbaţi, o învaţă pe nepoata ei-micuţa Lys- să cânte la pian şi nu ştie să mintă. Planează pe toată durata filmului o atmosferă cosy şi găunoasă în acelaşi timp, iar secvenţa în care e oarecum somată să mărturisească trecutul ei, la o masă cu prietenii, e de departe cea mai puternică- le spune cu nonşalanţă că a fost 15 ani în închisoare pentru omor.Iar toată lumea crede că ea glumeşte… Am asimilat dintr-o suflare (de film de debut) puterea cuvântului ‘ mulţumesc’, care capătă un sens nostalgic, mai ales că mulţi dintre noi i-am uitat greutatea şi adevărata valoare. Juliette mulţumeşte surorii ei că o acceptă. Nu e un film lacrimogen, mai degrabă înţepător, ca un bold uitat într-o cămaşă. Aflăm şi motivul pentru care Juliette şi-a omorât băieţelul de şase ani, poate mult prea abrupt pentru un film de o calitate dramaturgică notabilă. Am stat în sală până la terminarea genericului, culegând rămăşiţele de emoţii şi mirându-mă, pentru a nu ştiu câta oară că oamenii nu rămân să absoarbă tâlcul, să-l vâre în conştiinţa lor deja deformată… Juliette a rămas acolo, dincolo de pânză, pe jumătate vinovată că a ucis suferinţele ireparabile ale propriului copil… Noi nu vom ştii prea curând cât de vinovaţi suntem şi încă păstrăm  un loc ocupat lângă noi, fără a-l mai găsi pe acel cineva căruia i-am spune ‘ te iubesc de mult’…

Boogie vs Califonia dreamin’

                                                         

 

Bineînţeles două filme diferite, din punct de vedere dramaturgic, tehnic, actoricesc. În general sunt rezervată în privinţa filmelor româneşti. Asta pentru că încă ne lovim în poveştile autohtone de reminescente post comunism, post traumă, post subevaluare profesională, post no TV, post imbecilizare. S-au făcut atâtea analize, filme, filmuleţe, s-au atras numeroase premii internaţionale, încât e absolut firesc ca outsiderii să creadă că amărâţii de noi până-n 90 nu am mâncat fructe de mare sau nu am văzut filme de box office, am stat doar la cozi şi ne-am luat în piept cu Securitatea, aşa cum odinioară ne tăvăleam cu otomanii. Ceea ce este fals! De ce îmi place Boogie? Îmi place deratizarea pe care a făcut-o R.M. (regizoru’). Îmi plac scăpările ezitante de imagine, îmi place improvizaţia calculată a actorilor. Îmi place pentru că îi cred. Şi mă bucur că ei se întâlnesc. Şi că m-aş duce şi eu la popice cu ei, deşi sunt băuţi şi le place să fie urâţi, să râgâie, să îşi bage …organele genitale peste tot, să fie ‚pe bune’, nu făcături simandicoase şi lipsite de scop. Bineînţeles că nici nu au un scop eroic, dar măcar îşi duc scopul pe culmi de glorie, cu toată umilinţa lui. Îmi place de Dragoş Bucur care face un Boogie aşa cum l-ai lua din Bucureştiul nostru de făraş. Boogie e de-al nostru. Ce nu îmi place la Boogie:scăpări tehnice, care îi iau din farmecul filmic de care directorul de imagine poate da dovadă (vezi Furia), nu-mi place atitudinea exagerată a Smarandei (veioza care trebuie să stea stinsă şi se face tam tam mult prea intenţionat pentru evoluţia personajului-Boogie, mamă forţată pe alocuri, cu replici care lasă de dorit pe alocuri, lipsa de reacţie pozitivă…). Nu-mi place finalul care lasă de înţeles prea puţin sau prea mult, dar e prost echilibrat şi eventual, după părerea mea, în coadă de peşte.  

California Dreamin’. Bun. Foarte bun. Excepţional pentru un film românesc şi cred, cel mai corect film românesc văzut după inegalabilul Filantropica. Foarte simplu ca dezvoltare a faptelor şi foarte complex narat filmic. Din care rezultă o abordare francă. Doiaru e întruchiparea românului de care te loveşti de cel puţin o sută de ori în ţărişoara noastră.El le ştie pe toate, face tot ce vrea cu un stăin că ‚aşea vrea muşchii lui’, te lasă să aştepţi că el are treburi importante…, te jigneşte, vorbeşte mult şi prost. Şi mai grav, oricât de imbecil ar fi, nu va recunoaşte niciodată. Doiaru are o fată, care trăieşte o pulbere de stele din visul american. Monica şi soldatul american şi sexy David. O relaţie de personaje foarte bine şi concentrat compusă. Îmi place atenţia la reacţiile personajelor. Îmi plac Assante şi Vasilescu şi modul lor de provocare şi confruntare. Îmi plac juxtapunerile cu petrecerea din sat, cu naivitatea fetelor, cu criza americanilor, cu imbecilismul lui Doiaru. Îmi plac încadraturile, vânzoleala, jocul actoricesc, culoarea trenului, coloana sonoră. Dezvoltat şi epuizat treptat, cu un iz de umor negru, abia lăsat să iasă la suprafaţă. Ce nu-mi place la California Dreamin’… nu ştiu altceva decât că nu a fost acceptat ca un film net superior lui 432. 

La Tigre e la neve (2005)

Dacă spui Roberto Benigni, spui amar cu dulce. Acest actor şi regizor complet, a găsit o a doua metodă (foarte asemănătoare cu La Vita e Bella) de a demonstra că nu ceea ce se întâmplă cu noi trebuie să ne preocupe, ci ceea ce se întâmplă cu cei pe care îi iubim. Dar de ce să vezi un asemenea film? Pentru că există o poveste care e pe cât de plauzibilă, şi deşi îţi vine să zâmbeşti de multe ori datorită poetului de Giovani (jucat de Benigni), care vorbeşte, gesticulează, explică fooarte mult, de dedesubt apare o lume, un război, o femeie conturată frumos, un poet irakian (jucat excepţional de Jean Reno) şi mai ales o dorinţă de viaţă nebună. Dorinţa unui om simplu de a o salva pe Vittoria (soţia lui). Cu excepţia unor mici scăpări tehnice (racorduri), un film absolut. Aproape la fel de bun ca cel care l-a consacrat pe Benigni. A nu se rata.

Le scaphandre et le papillon-Oscar winner 2008

Un film despre ceea ce unii cheamă ghinion şi despre chemare. Despre supravieţuire, în modul cel mai frumos ambalat. Jean Dominique. Spital. Sindromul de dezaferentare. Un caz extrem de rar. Aparatul de filmat în spatele retinei. Paralizie totală. Desene animate la TV suspendat în salon. Cadre tăiate fonetic, mişcări scurte şi o logopedă Henriette.

Jean Dominique-fost redactor şef al revistei Elle. Glamorous. Medicii îi pregătesc o surpriză, revedera mamei copiilor lui. Marea cuminte în spatele cuvintelor ei. Plan simplu şi eficient cu gara din Berck, părăsită, deşi Jean-Do aşteaptă acolo.

Un om care îşi doreşte moartea. Care refuză să mai găsească ceva omenesc în el. Un accident cerebral. Şi o viaţă de coşmar. Jean-Do se hotărăşte să scrie o carte, deşi nu poate vorbi, nu se poate mişca. Poate doar să clipească. Şi să trăiască în imaginaţia lui. Pe malul mării solitutidunii, întâlnind-o pe femeia pe care o iubeşte. Bineînţeles în imaginaţia lui.

Amintirea copiilor lui. Picioarele lor în nisip. Regăsirea. Neputinţa-portocalie.

În filmul lui Julian Schnabel plânsul e prea puţin, doar cine nu e om, nu simte, doar un părinte care nu e părinte nu crede că ţi se taie respiraţia. Un film pe cât de simplu, pe atât de puternic.

Nu e bine să crezi în miracole personale, ele te fac să te crezi important…

Romeo and Juliet * Franco Zeffirelli * short- cuts and music (Radiohead)

Breaking the waves – Lars von Trier – 1996

Dacă ai văzut vreodată un film de Lars von Trier, e imposibil să-l uiţi, măcar pentru controversa pe care o stârneşte. Breaking the waves face parte din trilogia „Golden Heart” din care mai fac parte şi Idioţii (1998 ) şi Dancer in the dark (2000) şi este un film despre …dragoste, despre neîmplinire, despre revoltă şi renunţare, despre suflet, despre Dumnezeu. Contextul în care Bess se îndrăgosteşte absurd şi disperat de Jan, ca şi accidentul prin care el rămâne paralizat de la gât în jos, se oferă prin interpretarea cel puţin provocatoare a regizorului, care reuşeşte să iasă din canoanele unei poveşti de dragoste plafonate şi hazardate şi construieşte o convenţie digerabilă şi imprevizibilă a unor sentimente trăite pe jumătate de protagonişti. Bess e obsedată de neputinţa lui Jan, se roagă la Dumnezeu neîncetat ca el să-şi revină. Dumnezeu care le înţelege pe toate şi le acceptă aşa cum sunt.

Filmul e dozat cu multe revelaţii universale, cu metafore şi mai ales cu ceea ce numesc eu „zvâc”, fără de care nu ar fi supravieţuit. Tehnica aparent haotică a lui von Trier, este incredibil de bine delimitată de Dogma 95 (al cărei fondator este…). Un film de înghiţit în gol şi de tras aer în piept…

 

Apocalypse Now – -1979- – Francis Ford Coppola

 

Despre Razboiul din Vietnam s-au facut multe filme, s-au scris sute de carti, s-au realizat multe documentare si emisiuni, s-au analizat efectele si s-a disecat istoria. Pentru cine n-a fost la lectia de istorie, razboiul din Vietnam a inceput in 1959 si s-a terminat pe 30 aprilie 1975.

Pentru americani a fost un esec, desi din cele 1.4 milioane de victime din cadrul fortelor militare, doar 6% au fost de-ai lor. Bineinteles ca nu o lectie de istoria va putea fi citita aici, pentru mai multe detalii despre Vietnamul de Sud si alegerile gresite pe care le-a facut S.U.A., cat si despre cauzele acestui razboi, puteti gasi cu siguranta de-a lungul si de-a latul internetului…

Filmul a fost inspirat de Heart of Darkness a lui Joseph Conrad si incepe pe muzica The Doors (The End), intr-o camera de hotel cu patul dezordonat in care sta intins capitanul Willard (Martin Sheen) parca desprins de tot ce inseamna material, visand la o misiune. Se gaseste cineva care sa ii dea o misiune, sa-l gaseasca pe colonelul Kurtz (Marlon Brando), un razvratit cu o cariera perfecta in spate, ascuns in propriul sanctuar in Cambodgia, inconjurat de montagnarzi.

Nu vreau sa povestesc ce se intampla si cum, cu siguranta e cel mai bun film de razboi facut vreodata, si nu spectacolul e cel care ramane (desi e impecabil construit), ci absurdul unui razboi, permanenta deplasare a motivatiei dinspre bine spre rau, alienarea pana la extrem.

Ceea ce il evidentiaza este suprarealismul si simbolismul folosite pentru a detalia modul in care nebunia si salbaticia unui razboi transforma natura umana.

Cu : Martin Sheen, Robert Duvall, Marlon Brando, Frederic Forrest

Regia: Francis Ford Coppola, scenariu: Francis Ford Coppola, Michael Herr,John Milius,  imaginea: Vittorio Storaro, montaj: Lisa Fruchtman

Link util, daca sunteti interesati de scenariul original : http://corky.net/scripts/apocalypseNow.html

 

before dawn

 

un scurt metraj, Bálint Kenyeres regizor. one crane- sequential shot film. inainte de rasarit, un camion ce se opreste intr-un camp. refugiatii alearga disperati spre el. se urca. farul nefunctional asumat. nicio vorba in poveste. long distance shot, o tacere apasatoare, aparenta. camionul pleaca. te gandesti la trafic de carne vie, la ilegalitate. la orice, in prima instanta. lumina rece, campul de necuprins, motorul care iti ramane in timpane. si pe carare, camionul isi vede de drum… pana cand. inapoi cu cativa metri. dar de ce? o masina de politie. o sirena. inca o masina. inca una. camionul inapoi. oamenii speriati.

un elicopter care survoleaza zona.

inainte de rasarit…

o pereche de ochi uitati si o valiza. unii merg mai departe, cu un strop de speranta.

cutremurator.

Ashes and Snow * O CAPODOPERA *

“Feather to fire, fire to blood, blood to bone, bone to marrow, marrow to ashes,

ashes to snow…”

Dupa patruzeci de expeditii in India, Egipt, Sri Lanka, Kenya, Antarctica si altele, un individ, Gregory Colbert ‘elibereaza’ o instalatie de fotografii, un film si o nuvela in scrisori numite generic Ashes and Snow. La expozitia de la Nomadic Museum, din Mexico City au fost prezenti 5.4 milioane de oameni din toata lumea, in intervalul 18 ianuarie- 27 aprilie 2008. Niciuna dintre fotografiile lui Colbert nu a fost colata digital sau supraimpresionata. Filmul NU este un documentar. Intre trecut si prezent, intre firesc si nefiresc, intre umbra si lumina, povestea in tonuri sepia, te transporta pe nesimtite acolo unde de multe ori ai gandit ca poti ajunge, dar nu ai reusit sa pasesti. Simboluri si adevaruri pictate cu rabdare, oameni care tac si canta de dinauntrul lor cu o forta ce zguduie cerul, elefantii ce asculta  pulsul muritorului, munca mintilor, dinamica nisipului din desert, liniste, o voce ce-si aduce mereu aminte, o visare. O calatorie in, prin, datorita acestui film. Rar. Genial.                             

                                                

                                                                www.ashesandsnow.org