Emergenţe–part 1–

Îmi imaginez că un felinar se aprinde programat pe o stradă paşnică, unde vreo doi câini dârdâie între trotuar şi o poartă înaltă, blasfemică- aici personajul nostru se opreşte adesea în nopţile târzii cu speranţa că ‘ceva’-ul se va întâmpla. se lasă o seară absolută, mută, complice, şi se lasă mereu, ca un făcut, în fiecare seară. El (personajul) e aparte şi se distinge printr-o lipsă. Lipsa unui catalizator. El -un produs al erei fast forward- un singuratic prin definiţie, izolat, de statură mijlocie, fumător, uşor isteric, cu un vocabular limitat, consumator de weed, fără planuri măreţe de viitor- nu îşi doreşte să se întâmple ceva anume… doar ceva. şi atât. Opririle lui sistematice, nocturne, condamnabile, sporesc ipoteza unui ‘ceva’ banal. Aleargă descendent pe acelaşi drum de izgoniri fatale, iar în absurditatea unei situaţii sisifice, se autoproclamează un soi de Julius Caesar, învingător şi dictator al propriei voinţei, edificiu al unui ego mărunţit la rându-i de mărunţişuri. Prin urmare, îl cunoaştem pe el ca pe un moft al unei lumi ce nu-l acceptă sau ca pe un capriciu opintit într-o realitate creată de sine, pentru sine? Aţi putea spune, un om banal, un personaj fad, nimic nou sub soare. Evitând ritualul vorbirii, al supunerii în faţa unei parcări subterane, al băuturii după serviciu, al opacităţii socio-politice şi al deconectării sex-shopiste, personajul- să-l numim OB-are un scop (foarte rar nowadays)- dedublarea optico-spirituală. Bineînţeles, OB nu este conştient că şi-a fixat un asemenea scop.Die Seele lebt von Gefühlen. În seara asta a luat decizii, a curăţat biroul înainte de a pleca, a ales să nu mai mănânce în maşina, a sunat-o pe ea şi i-a zis cuvintele păstrate pentru altă zi. Da, în viaţă trebuie să te mai şi hotărăşti. Obosit , enervat, exaltat şi parşiv, aşa se simţea acum.

1. Regrete. Ce e trecut, merită îngropat de-a pururi. Acum o săptămână, pe drumul de întoarcere, Ob meşterea o strategie de marketing, iar spre nelămuriea comitetului adunat la masa de tratative înainte de plecarea lui furtunoasă, valenţele emoţionale, aparent inutil incluse in schema lui de referinţă, solidarizau cu o idee unanim exprimată de marii experţi în vânzări. Ca să vinzi, trebuie să atingi o coardă sensibilă. Mereu se gândea la pampers, când se ghida după legea markentingului afectiv. Bineînţeles, strategiei lui elaborate, minuţios pregătite, profund analizate, i-au fost găsite n puncte slabe şi a sfârşit elogios într-un Nu detaşat. Ob a plecat fără să spună un cuvânt. Suferea într-o tăcere de joi seară, meloman, aburind, febril. Regreta că el a fost cel care a îndurat, care a desluşit, care s-a tăvălit nopţile printre fumui prelungi de ţigări nenumărate, printre cafele sonore. Regreta că nişte ignoranţi imbecili frustraţi au râs de el. Pe nedrept. Strategia lui, întipărită în minte cu de-a sila, cicatrizată în vis, în nesomn, în pasta de dinţi şi în patul lui mirosind a femeie cuminte, a eşuat ca o bărcuţă de hârtie într-o cadă plină cu apă şi clăbuc. Ob se opri pe această stradă, câinii îl aşteptau conspirativ, cu botul pe labe. Lui Ob îi clănţăneau dinţii. Dar nu de frig, ci de neputinţă. Deschise punga cu sandwichul şi-l aruncă pe jos, câinii îl devorau deja, dar pe Ob nu putea decât să-l încânte lăcomia animalelor, precizia lor şi lipsa de suspans. What you give is what you get! S-a aşezat jos pe trotuar, a încercat să-şi ţină respiraţia, orizonturile se cufundau în dezastru, fără aer lumea e atât de mică, de negrăitoare, de stearpă. Fără aer, el însuşi se comprima, totul începea de la cutia craniană…cu un oftat amortizat de răsfăţul unei secunde netrăite încă…

a fi continuat…

Protejat: Rididi si Ridida

Acest articol este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, întroduceţi parola dvs. în casetă de mai jos.

Parolă:

ce sunt când nu mai vreau să fiu

mă plictisesc de sforile grunjoase. sunt un pai de coca cola aruncat pe o masă, când te aşezi afară şi crezi că pentru o oră toate problemele au dispărut.mă surprinzi în oglindă, ascultându-mă apatică într-o dimineaţă în care cred că nimic nu se mai poate repara. te număr printre zăbrele şi dacă suflu prin mine, pot să desfac orice lanţ care îţi taie gleznele. sunt an english friend’s pocket, pot să mă ascund de trepidaţiile de pe strada înfundată de saci de gunoi şi pot să dorm facând lumânarea pe fotoliul cochet din camera de hotel. dimineaţa văd prin draperii un câine plin de bube şi căpuşe, suferind în tăcere în curtea unei babe care visează la case retrocedate. l-aş cruţa. mă întorc detaşabil pe partea cealaltă, corpul afumat încă leneveşte în aşternuturi pufoase. ce zi mă aşteaptă. sunt o oră de tăcere. de amintiri, de chipuri dragi, de cuvinte ce refuză să se auto-distrugă în noianul de energii, ţipete, termene limită, întortocheri circumflexe ale creierului turat, panică temporală suspendată trifazică, decizii de moment. sunt o oră pe care o aştepţi şi nu ştii cum s-o iei cu tine. o oră supriză, atipică, sinuoasă. o oră în care te scufunzi, decuplând muşchii şi mimând vidul din timpul în care trăieşti.vezi cum imaginea se închide într-un cerc alb, auzi cum armele se aşează cuminţi pe pământ, braţele cad grele dar se agaţă într-o furtună de aer comprimat, iar inima cu ultimele eforturi, cu ultima bătaie, se opreşte resemnată pe un câmp. O oră pe un câmp albastru auriu albastru verde.sunt o oră cu care noi toţi ne vom întâlni. o oră în care vom începe o călătorie.cea mai frumoasă călătorie, fără obligaţii, all inclusive. sunt ceea ce vreau să fiu.atunci când nu mai vrea să fiu…

Establishing shot of an unfinished dream

Partea bună a unui voiaj printre oameni şi ifosele lor este că mereu întâlneşti feţe noi. Unii spun chiar că nimeni nu e de neînlocuit. E de aşteptat să nu fie chiar aşa, e doar o bazaconie propusă de vreun brand manager stupid. Oamenii nu sunt de neînlocuit. Oamenii nu funcţionează setaţi pe save mode sau pe defragmentare. 

Partea proastă a unui voiaj printre oameni este că mereu vei  căuta feţele pe care nu le mai poţi vedea. Uneori te apucă remuşcările şi te simţi mic şi anapoda. Uneori chiar ai vrea să te opreşti pe un prag şi să-ţi plângi de milă. Şi de acolo, de jos, restul ţi se va părea mare, ca un urs polar mişcându-se alene printre iceberguri plutitoare. Şi te ia frigul care se amestecă în gâtlej cu nişte vorbe nespuse şi cu nişte regrete sâcâitoare că lumea pe care o vezi tu nu e lumea la care ai visat. Dar nu îţi vei plânge de milă. Te vei ridica şi în naivitatea ta lipicioasă, vei crede iar în culori şi în promisiuni rumene. Ţi se vor vinde câteva vise la kilogram, cu care vei pleca acasă. Nu-ţi mai e frică de frig şi nu mai găseşti uşa închisă. Acolo te aşteaptă visele, planurile, albul, minunile. Şi cum mergi aşa printre oameni, tu cu tine, doar tu cu tine şi cu un kilogram în plus de vise, vei sări într-un picior, nerăbdător că o mână caldă te va ciupi de obraz şi te va scoate din întuneric. Şi de nicăieri ţi se va spune că viaţa e frumoasă. Te va bufni râsul, dar ce mai contează. Vei aştepta să se coacă vinetele, vei elibera toate angoasele prin vreo formă de artă, vei găsi un drum doar al tău. Vei născoci mii de motive să nu îţi plângi vreodată de milă sau să cazi cu faţa pe pământul aspru şi urâcios. Vei crede că tu cu tine egal se poate. Şi nu în ultimul rând, vei visa în doze industriale la ceea ce alţii cheamă de neînlocuit. Viaţă de neînlocuit.  Drum bun!

Le scaphandre et le papillon-Oscar winner 2008

Un film despre ceea ce unii cheamă ghinion şi despre chemare. Despre supravieţuire, în modul cel mai frumos ambalat. Jean Dominique. Spital. Sindromul de dezaferentare. Un caz extrem de rar. Aparatul de filmat în spatele retinei. Paralizie totală. Desene animate la TV suspendat în salon. Cadre tăiate fonetic, mişcări scurte şi o logopedă Henriette.

Jean Dominique-fost redactor şef al revistei Elle. Glamorous. Medicii îi pregătesc o surpriză, revedera mamei copiilor lui. Marea cuminte în spatele cuvintelor ei. Plan simplu şi eficient cu gara din Berck, părăsită, deşi Jean-Do aşteaptă acolo.

Un om care îşi doreşte moartea. Care refuză să mai găsească ceva omenesc în el. Un accident cerebral. Şi o viaţă de coşmar. Jean-Do se hotărăşte să scrie o carte, deşi nu poate vorbi, nu se poate mişca. Poate doar să clipească. Şi să trăiască în imaginaţia lui. Pe malul mării solitutidunii, întâlnind-o pe femeia pe care o iubeşte. Bineînţeles în imaginaţia lui.

Amintirea copiilor lui. Picioarele lor în nisip. Regăsirea. Neputinţa-portocalie.

În filmul lui Julian Schnabel plânsul e prea puţin, doar cine nu e om, nu simte, doar un părinte care nu e părinte nu crede că ţi se taie respiraţia. Un film pe cât de simplu, pe atât de puternic.

Nu e bine să crezi în miracole personale, ele te fac să te crezi important…

Un milion de cuvinte. Şi o gaură în cer.

Poate. Pentru că. Pot să argumentez. Trebuie. Bună. Nu vreau. Lumină proastă. Evidenţa palmaresurilor. Stai. Hai să nu ne pripim. Ia o decizie. Ne înţelegem. Ştiu că mă vrei. Aici. Acum e timpul. Lasă-l să ţipe. Şi eu pic din pat. Câteodată. Portocalele nu sunt coapte. Adu-mi verde. Lasă să plouă. Nu pot să mă decid. Găseşte o soluţie. Repede. Mai repede. Dă-mi ceva. Orice. Uită ce a zis. Lasă uşa deschisă. E frig de mori. Călătorim peste trei săptămâni. Sigur că da. Află detalii. Aşteaptă răspunsul. Nu vorbi în timp ce vorbesc eu. Răspunde la telefon. Râdeam de genunuchii lui roşii. Şi nu te aştepta să-mi cer iertare. STOOOP!

Un milion de cuvinte spuse într-o zi, fără a spune ceva, cu adevărat. Şi nu cui trebuie. Un milion de cuvinte egale cu o tăcere usturătoare, prin care se tăvălesc aşchii de momente neterminate, fără a fi nevoie să spui nimic. Un milion de cuvinte şi un milion de oameni cu care altfel n-ai vorbi niciodată, despre a căror viaţă nu te interesează nici cât până la colţul străzii. În schimbul unui moment de adevăr scos cu un cleşte de oţel din burta peştelui peltic.  Printre un milion de cuvinte ce-ţi ucid creierul treptat, ca un picamăr într-un munte de sare infinit, se strecoară o secundă de tăcere goală ca o picătură de mercur, care cade greu în stomac. Şi rămâi fără respiraţie. Nu ştii ce să faci mai întâi. Doar să taci. Şi să nu mai auzi nimic. Doar liniştea picăturii de mercur care… Alunecă…alunecă…alunecă… vezi mâna de care ţi-era dor, vezi ochii întrebători ce-ţi aşteaptă răspunsul tacit, vezi mări de necuprins, simţi liniştea opacă, simţi că ai timp …şi picătura se loveşte de zbârnâitul telefonului. Auzi ca prin vis un ţipăt brutal şi o palmă ţi le lipeşte de obraz. Şi tu, care încerci să resuscitezi momentul tău de adevăr neterminat. De bucurie şi de extaz. Extaz neterminat. Şi-ţi vine să plângi şi să te ascunzi în scorbura neterminată din sufletul tău ros de incertitudini…

Un milion de cuvinte ţi-e dat să ingurgitezi în fiecare zi şi să dai drumul iubirilor tale neterminate, poveştilor tale nenăscute, privirilor subexpuse, apropierilor neintuite. Un milion de cuvinte de ar croi o gaură în cer în care să-ţi ascunzi cealaltă jumătate de viaţă neîncepută… şi tu ai putea să laşi creierul pe pilot automat până la primul viraj periculos. Freeze.

Motive calculate pentru viata

 

Să calculăm… Pe hârtie cum… Ne agăţăm de idealuri şi de proiecţii fantasmagorice pe pereţii mulaţi pe gândurile noastre fărâmicioase. Credem cu tărie că avem timp pentru toate, pentru călătorii în jurul baloanelor de plastic, pentru verdeaţa pământului rulant, pentru clipe diluate în nopţi tributare unor răfuieli silenţioase cu trupuri semiadormite, pentru lumini colorate în zile fracturate de răsărit fantomic şi pizmaş, pentru o familie strânsă în jurul unei mese rotunde, punând ţara la cale şi gustând papanaşii rumeniţi, pentru linişte finită şi cu termen de valabilitate, pentru ordine zbenguită în lenjeria de corp şi în agenda opărită, pentru noi cu noi, pentru noi cu ei, cu ele, cu el, cu ea, cu ea şi cu el, cu ea şi alt el, pentru, pentru, pentru…Alergăm cu capul înainte în ziduri stropite cu alcool şi trecem printre ele, back to one. Back to one. Ne supraevaluăm posibilităţile de a ne încărca de sarcini complementare bunului mers al insipraţiei combinată cu expiraţie. O mie de direcţii şi o singură zi, ruptă în ore-călăi, în minute şi în execuţii ce ajută la fermentaţie. Fermentaţia creierului plus macerarea rămăşiţelor de suflet. Încă o dată, că se poate. Planurile pot aştepta. Şi într-un carusel ţeapăn şi fatidic, singura care nu mai poate aştepta e clipa noastră. Această clipă. Acum.

Violet

Te-am găsit la capătul puterilor, pe caldarâm. Te uitai în ochii mei, te uitai cu viaţă şi cu poftă de a trăi, de a sări de dincolo de munte. Hai respiră. Mă uitam şi tu te uitai. Şi ne înţelegeam dintr-o privire, atât de nebună şi de halucinantă… Hai respiră. În vârtejul sălbatic al privirii tale am găsit un drum de ţară, cu pomi şi cu răzoare, cu vânt de libertate şi colorat în alb. Şi te ţineam de mână, şi lumea toată se mişca vibrând aglomerată printre sute de cuvinte şi de piedice joviale. Hai respiră. Te uitai în ochii mei şi mă găseai acolo unde cerul şi pământul se înfruntă anesteziaţi de nemurire. Şi ochii îşi licăreau fără urmă de regret, că ai găsit o umbră de resemnare gri. Te ţineam de mână şi pe buze ţi se prelingea viaţa, disperată şi fărâmată de clipe antieroice de bunătate. Toată viaţa universului gonea prin buzele tale şi se ivea vitează prin ochii tăi. Hai respiră. Respiră spre sufletul meu hărţuit, te-am aşteptat prea multe vieţi. Respiră şi arde-mi pomeţii cu focul însemnat de miile de oglinzi din vieţile tale. Respiră aerul tău violet spre carnea meu grunjoasă şi dă-i culoarea vie a nemărginirii. Ridică-te şi mergi pe cărările drumului ce duce la valurile umilite ale oceanelor cosmosului în paragină. Ridică-te şi fă-i pe toţi să se oprească în loc, sub o umbrelă gigantică de atingeri nevinovate. Hai respiră! Te ţin de mână şi te las să greşeşti cu voia ta, să umbli prin noianul de vise fără fir, să crezi în dansul ielelor, să murdăreşti cu mâinile rochiile albe ale manechinelor ucise, să urci pe muntele fără de vârf, să cari poverile tristeţilor, să râzi de binele tău, să te dăruieşti altora pe un ban de argint. Hai respiră şi deschide porţile pentru străinii ce vor râvni la sufletul tău amuţit de viaţă. Hai respiră!

Epilog

Surprinzător, urmele durerii se citesc în vorbele mele şi câteodată în ochi. Ai putea să te prefaci că înţelegi elogiile mârşave ale vieţii sau că vezi culorile amintirilor ruinate. Aş putea să mă prefac că sunt fericită şi că tot ce mişcă mă ajută să fiu vie, să râd şi să cuceresc zmeii de pe cer. Am putea amândoi să stăm agăţaţi de crengile torturate ale unui vişin, până când, într-o dimineaţă, ne-ar ustura ochii de atâta iubire şi sufletele ni s-ar revolta, sălbatice şi independente, printre frunzele verzi. Cu nemurirea lor uniformă ne-am unge palmele şi am lăsa, pentru o clipă, un ceas să devină o secundă, o luptă să devină un eşec. Dacă ne-am preface fericiţi, toate scorburile ar deveni mici paradise plutitoare şi toate reproşurile s-ar înveli în cuvinte dulci. Dacă ne-am preface fericiţi, am alerga desculţi printre cioburile duşmănoase ale timpului nostru şi ne-am dezgoli fără tăgăduială în faţa străinilor posomorâţi . Dacă ne-am preface fericiţi, ne-am ameţi unul pe altul, până la epuizare şi ne-am rostogoli pe pământul crud, râzând până la leşin. Dacă ne-am preface fericiţi, toate nefericirile noastre ar dispărea ca prin minune şi ar lăsa în urmă doar o dâră de fiori speriaţi de curajul braţelor noastre libere. Dacă ne-am preface fericiţi, am dansa printre himerele despărţilor, înăbuşindu-le în convingerilor zilelor lungi de vară. Şi am zidi o casă din cărţile de joc, în care ne-am strecura puţin din zâmbete şi puţin din fericire, pentru mai târziu. Dacă ne-am preface fericiţi, am găsi motive să nu mai plecăm. Şi ceainicul ar sta pe foc, mocnind. Şi nouă nici nu ne-ar păsa…

Slow motion

Ai venit acum. Cine eşti. dacă laşi apa să curgă şi vinul să se îmbibe în pielea moale. ai să deschizi un ocean. lasă-ţi mintea într-un loc cu soare. printre stele căzătoare, când se face iarăşi zi. opreşte-te puţin şi zi-mi ceva de bine. dacă lumea ar fi bună, am trăi doar cu iluzii. şi cu minciuni învelite în ciocolată. SĂ NU CAZI PE SUFLETUL MEU VENINOS. Să ciocnim cupele cu otrava unei alte zile. Se termină povestea sau începe alta? Află că pământul e la fel de cald ca îmbrăţisarea pinguinilor. Şi nu fericirea ta contează, sau a altcuiva. Ci, doar clipele de zahăr brun. Sau doar ura dezmeticiţilor în plin război. DESCHIDE FEREASTRA SĂ RESPIR. ŞI PE SÂNUL DREPT AŞEAZĂ-MI UN CUVÂNT DE BINE. Şi stinge lumina asta neagră, furtuna începe din clipă-n clipă. Să ciocnim aşadar.

A Wolf At The Door

Opusul meu

Opusul meu e un vultur daramat la pamant, cu gatlejul sfartecat de stanci cleioase

Opusul meu e o groapa in pamant in care ploua dimineata, in fiecare dimineata si in care se aduna multe ravase

Opusul meu e o ora ascunsa intr-o vizuina, ora unui amant dezamagit, incolacit in jurul franghiei de rufe

Opusul meu e un tramvai grabit intr-o piata goala, inghetata pe malul unui rau de tara

Opusul meu e un regret dulceag si disperat

Opusul meu e o fereastra dinamitata

Opusul meu e o zi de vara cu cearcane si cu emotiile unei intalniri

Opusul meu e un cuvant atat de simplu si de folosit, ca i s-au tocit radacinile si e luat drept prost

Opusul meu e un ac de par, infasurat in buclele blonde ale unei papusi de carton

Opusul meu e un an dintr-o viata in care am umblat atat de mult prin atatea suflete incat am decupat o geana incapatanata de pe pleoapa unui paun isteric