tăcerea noastră

Între noi se lasă o tăcere crudă…privirile se ocolesc, se înăspresc în lumini false de tavan, se poticnesc mişeleşte de întrebări fără răspuns şi fără gust. Totul pare să ne incrimineze, să ne înghită în derizoriu şi în frustare. Ne-am uitat unul pe altul. Şi mi-ai lipsit. Şi ţi-am lipsit. Şi aş vrea să te ascult, să te privesc, să ghicesc că mă vrei.Ţi-ar fi bine să mă iei în braţe, şi toată lumea să rămână un vis într-un cearceaf. Am vrea să ne găsim acolo unde nu mai suntem de mult prea multă vreme, printre beţe de chibrit şi printre creioane colorate… aruncate prin sertare ferecate…Ai vrea să îmi prinzi de mâna când o ridic spre un lacăt încuiat pe dinafară. Ai vrea şi eu nu ştiu dacă pot să mai ascult, să mai dăruiesc, să mai aştept. Iar tăcerea se lasă tremurând printre buzele noastre desprinse dintr-o iertare mult prea complicată, mult prea greu de suportat. Aştept să mă priveşti cald. Să ne regăsim în timpul care nu mai e al nostru. Să se spulbere tăcerea şi să ne aducem înapoi la noi.

Violet

Te-am găsit la capătul puterilor, pe caldarâm. Te uitai în ochii mei, te uitai cu viaţă şi cu poftă de a trăi, de a sări de dincolo de munte. Hai respiră. Mă uitam şi tu te uitai. Şi ne înţelegeam dintr-o privire, atât de nebună şi de halucinantă… Hai respiră. În vârtejul sălbatic al privirii tale am găsit un drum de ţară, cu pomi şi cu răzoare, cu vânt de libertate şi colorat în alb. Şi te ţineam de mână, şi lumea toată se mişca vibrând aglomerată printre sute de cuvinte şi de piedice joviale. Hai respiră. Te uitai în ochii mei şi mă găseai acolo unde cerul şi pământul se înfruntă anesteziaţi de nemurire. Şi ochii îşi licăreau fără urmă de regret, că ai găsit o umbră de resemnare gri. Te ţineam de mână şi pe buze ţi se prelingea viaţa, disperată şi fărâmată de clipe antieroice de bunătate. Toată viaţa universului gonea prin buzele tale şi se ivea vitează prin ochii tăi. Hai respiră. Respiră spre sufletul meu hărţuit, te-am aşteptat prea multe vieţi. Respiră şi arde-mi pomeţii cu focul însemnat de miile de oglinzi din vieţile tale. Respiră aerul tău violet spre carnea meu grunjoasă şi dă-i culoarea vie a nemărginirii. Ridică-te şi mergi pe cărările drumului ce duce la valurile umilite ale oceanelor cosmosului în paragină. Ridică-te şi fă-i pe toţi să se oprească în loc, sub o umbrelă gigantică de atingeri nevinovate. Hai respiră! Te ţin de mână şi te las să greşeşti cu voia ta, să umbli prin noianul de vise fără fir, să crezi în dansul ielelor, să murdăreşti cu mâinile rochiile albe ale manechinelor ucise, să urci pe muntele fără de vârf, să cari poverile tristeţilor, să râzi de binele tău, să te dăruieşti altora pe un ban de argint. Hai respiră şi deschide porţile pentru străinii ce vor râvni la sufletul tău amuţit de viaţă. Hai respiră!