Infernul absurd şi albastru din amintire

 

Sunt sigură că nu-mi mai amintesc bine chipul tău, gesturile, apatia, ironia, mirosul de dimineaţă, dar îmi amintesc un infern ce se descătuşa albastru şi absurd în privirea ta. Încerc să-mi amintesc cum zâmbeai când nu spuneai nimic. Se spune că in timp, cu cât încerci să-ţi aminteşti o persoană dragă, în amintirea difuză, întinată, maltrată, o înlocuieşti cu imaginea altcuiva… Te lupţi cu părerile personale, cu regretele, cu bucuria, cu abordările, cu timpul. Dar încet, încet, te laşi pe spate şi te întorci în amintirea altcuiva. Atunci abia începe să te doară şi să iei pumnul de pastile.Mi-am propus mereu să-mi amintesc cât mai puţin. Amintirile otrăvesc. Dar focul ce mocnea in privirea ta, incadescenţa acelor ochi incercănaţi de optimism posac şi malnutrit, nu cred că pot sa uit. Ciudat, de prea mult nu mi-am amintit de tine. Azi poate şi doar azi, răspunsurile înghiţite de liniştea uitărilor mele repetate s-au împotrivit reflexului hedonist al sufletului meu paralizat in prezent. Îmi amintesc drăcesc de tine. Vâj de roţi, frământare, stupoare contradictorie, râs haotic, sperieturi, nerăspunsuri, aşteptare, provocare, revedere, zornăitul cheilor, podul palmei, albastru. Cu toate că ne-am petrecut repede şi semantic. Cerul verde, apa albă, nu mă mai ştiu si dacă mă caut, lasă-mi doar un minut să ridic ochii. Acolo, dacă imi spui tu din nou, e aşa cum vreau eu. Aminteşte-ţi dacă vrei, azi ai să mă revezi. Doar dacă vrei. Eu sunt cel pe care l-ai căutat?Ai greşit? Te iert. Dar ia-mă din grâul ce creşte pe lângă braţele mele. Lasă-mi aerul şi indiferenţa, doar le merit. Ajută-mă să mă ridic iar. Am sa-ţi mulţumesc. Cumva, într-o zi. Nu-mi amintesc chipul tău şi nici vocea, dar îmi amintesc infernul absurd şi albastru din privirea ta. Îmi amintesc ce promitea… Îmi amintesc de tine sau…?

Establishing shot of an unfinished dream

Partea bună a unui voiaj printre oameni şi ifosele lor este că mereu întâlneşti feţe noi. Unii spun chiar că nimeni nu e de neînlocuit. E de aşteptat să nu fie chiar aşa, e doar o bazaconie propusă de vreun brand manager stupid. Oamenii nu sunt de neînlocuit. Oamenii nu funcţionează setaţi pe save mode sau pe defragmentare. 

Partea proastă a unui voiaj printre oameni este că mereu vei  căuta feţele pe care nu le mai poţi vedea. Uneori te apucă remuşcările şi te simţi mic şi anapoda. Uneori chiar ai vrea să te opreşti pe un prag şi să-ţi plângi de milă. Şi de acolo, de jos, restul ţi se va părea mare, ca un urs polar mişcându-se alene printre iceberguri plutitoare. Şi te ia frigul care se amestecă în gâtlej cu nişte vorbe nespuse şi cu nişte regrete sâcâitoare că lumea pe care o vezi tu nu e lumea la care ai visat. Dar nu îţi vei plânge de milă. Te vei ridica şi în naivitatea ta lipicioasă, vei crede iar în culori şi în promisiuni rumene. Ţi se vor vinde câteva vise la kilogram, cu care vei pleca acasă. Nu-ţi mai e frică de frig şi nu mai găseşti uşa închisă. Acolo te aşteaptă visele, planurile, albul, minunile. Şi cum mergi aşa printre oameni, tu cu tine, doar tu cu tine şi cu un kilogram în plus de vise, vei sări într-un picior, nerăbdător că o mână caldă te va ciupi de obraz şi te va scoate din întuneric. Şi de nicăieri ţi se va spune că viaţa e frumoasă. Te va bufni râsul, dar ce mai contează. Vei aştepta să se coacă vinetele, vei elibera toate angoasele prin vreo formă de artă, vei găsi un drum doar al tău. Vei născoci mii de motive să nu îţi plângi vreodată de milă sau să cazi cu faţa pe pământul aspru şi urâcios. Vei crede că tu cu tine egal se poate. Şi nu în ultimul rând, vei visa în doze industriale la ceea ce alţii cheamă de neînlocuit. Viaţă de neînlocuit.  Drum bun!

Opusul meu

Opusul meu e un vultur daramat la pamant, cu gatlejul sfartecat de stanci cleioase

Opusul meu e o groapa in pamant in care ploua dimineata, in fiecare dimineata si in care se aduna multe ravase

Opusul meu e o ora ascunsa intr-o vizuina, ora unui amant dezamagit, incolacit in jurul franghiei de rufe

Opusul meu e un tramvai grabit intr-o piata goala, inghetata pe malul unui rau de tara

Opusul meu e un regret dulceag si disperat

Opusul meu e o fereastra dinamitata

Opusul meu e o zi de vara cu cearcane si cu emotiile unei intalniri

Opusul meu e un cuvant atat de simplu si de folosit, ca i s-au tocit radacinile si e luat drept prost

Opusul meu e un ac de par, infasurat in buclele blonde ale unei papusi de carton

Opusul meu e un an dintr-o viata in care am umblat atat de mult prin atatea suflete incat am decupat o geana incapatanata de pe pleoapa unui paun isteric

Closing time

 

Despite my age, I am still learning how to step into the darkest room of this grey house.  Whatever I might find, whoever I might talk to, I keep on waiting. I can learn to laugh again, even if I don’t find any reason. This fluster, inside my soul, muddles my brains, smashes my bones into stardust and wears me out. I can’t enjoy any time now, the dark is growing over me. Under my death mask, sleep is my revenge to myself and to everyone. One can turn the light on and put a hand on my shoulder and, maybe, give me some time to rise again…Now it’s closing time.

Întâlnirea ideală

Întinde-ţi piciorul pe genele mele

E întâlnirea ideală

În lumina de gălbenele

Fără teamă şi fără îndoială

 

Ţi-aş spune că mi-a fost dor

Şi să stăm să ascultăm

Sunetele pescăruşilor

Când pe jos ne aşezăm.

 

Hai să ne visăm unul pe altul

Să ne vindecăm de singurătate

Să ne înăbuşim ficatul

În lichide colorate.

 

Hai să ne uităm aici

Fără să mai privim înapoi

Să ne prefacem  amici

Şi să ne trezim iarăşi goi.

 

Şi-apoi să plecăm, fără regrete

Libertatea noastră s-o dăruim oricui

Iar întâlnirile noastre, albe şi discrete

Să le salvăm în mintea nimănui.

Micul Grof si visul lui

 

 

 

Într-o dimineaţă de vară, micul Grof visa sub cearceaful alb, în patul lui de răchită, în camera lui mică şi goală, în casa lui la marginea oraşului Vilnius. În visul lui, mic şi comprimat, micul Grof alerga din poartă în poartă, într-un sat uitat de lume, la marginea Lituaniei, la graniţa cu Rusia. Micul Grof împărţea scrisori ce aveau destinatari din sat. Ce treabă a naibii. Să nu ştii nici macar un om dar să fi nevoit să le aduci o veste într-un plic. Şi se lua doar după numerele caselor, înşirate e de-a lungul malurilor râului Nemunas. Un bătrân stătea pe prispa casei şi probabil se gândea la zilele ce vor veni sau cele ce au trecut.

Micul Grof :

Vă intreb şi eu de ştiţi poate unde e numărul 2 ?

Bătrânul nu raspunse decât dând din cap iar micul Grof se uită in ochii lui curaţi şi împânziţi de pielea increţită ca o dantelă. Aşteptă micul Grof răspunsul mai bine de o jumătate de ceas, bătrânul doar stătea şi privea in gol, fără să-l bage in seamă. Micul Grof se simţea mai mic decât era în realitate şi porni mai departe, de-a lungul râului. Un cal pe margine se adăpa, micul Grof se opri o clipa să-l privească şi se gândi ce bine ar fi să-i spuna el unde e numărul 2. Dar calul o luă din loc şi îi aruncă o privire tâmpă înainte. Micul Grof mergea după el, doar doar o să găsescă numărul 2. Îi era sete şi foame, îi era somn în visul lui… şi avea de dus 100 de scrisori. Se întreba cum de 100 de oameni au fost în stare şi au avut răbdare să scrie 100 de scrisori. El nu ştie să scrie frumos, nu vrea şi nu are cui. Râul curgea pe lângă el, tăcut si complice iar micul Grof se gândea că tare bine ar fi să se aşeze puţin la umbră, să-şi tragă sufletul şi să lase calul, care îl privea acum cu acceaşi privire, tâmp. Unde avea să găsească numarul 2 ?
(va continua)

 

 

 

 

 

 

Bine si rau

Unde cautam sa gasim, ne intoarcem inapoi la ce suntem de fapt. Irepetabili, scrupulosi, falsi, obligati, inselati, inteligenti, nefolositori, bolnavi, viciosi, frumosi, trecatori, paranoici, stabili, curiosi, in atatea feluri, imposibil de tinut evidenta. Undeva, intr-o alta lume, proiectiile noastre se plimba in tihna pe o alee lunga, fara capat, fara pomi, fara soare, fara zambete. Niste statui umblatoare, cu fetele roase de bine si de rau, intre care se zbat neputincioase si mizerabile. Cu sangele verde pulsand grabit in toate maruntaiele si iesind prin buzele de ceara, imobile, nevrute. Si la portile judecatorului, statuile ingenuncheaza umile, cand planetele se opresc in loc si le privesc, hlizindu-se indiferente de soarta lor. E frig, parca aerul se incovoaie printre degetele strambe iar cand ajunge la genunchii rotunzi, se tavaleste pe sub ei, ca un musuroi, stergand amintirile din cealalta viata, fara nicio ezitare. Atunci judecatorul mut doar le priveste, cu golul in privire si cu inima care salta de bucurie ca si de data asta bietele statui vor ispasi pedepse fara termen. Iar ele, inversunate se mai intorc cu gandul in timp si se lasa mintite de culori si de gusturi dulcege, se impiedica de imagini demente, frante in vietile lor mici si oloage. Iar cu fata inclinata spre podeaua hasurata, ochii arunca vapai si lacrimi, sufletele pline de iubiri si de ura ard in incertitudini cumplite, fiarele se intorc impotriva lor si milioanele de imagini se aduna prietenoase pe marginea toracelor, dribland senzatiile bietelor suflete conventionale. E tot mai frig, se sting luminile, judecatorul priveste printre perdele de ciment, statui ingenuncheate isi numara secundele si din palmele lor zvacnesc ziduri inalte ale fortaretelor de penitenta. Se separa aerul si se ridica lumina si intuneric, se deschid porti si se inchid usi. Statuile ingenuncheate isi muta privirile injectate in vidul ochilor de judecator. Drept la tot ce nu au avut drept. La o clipa cat bataia ceasului. Unele brate se ridica, altele cad abatute. Unele umbla in lumina , altele raman inerte in intuneric. Doar cuvantul se repeta fara final, peste toate, pana cand planetele se pun in miscare, descoperind un soare patrat si o luna triunghiulara. Aleea se desface ca o pastaie si dincolo de hasuri se nasc muntii si apele, de neurcat si de netrecut. Si din ochii judecatorului vin clipele fara sfarsit, de trait la infinit, repetabile, necontrolabile, incolore. Si sub lumina, deasupra intunericului, ca o pedeapsa suprema si ca o eliberare definitiva, se intinde EUL lor si al nimanui, cu viata si cu moarte, cu iubire si cu ura, cu bine si cu rau.

I like life

I should smile. Now I’m trying. Happiness unpacked. I can see you, you’re amazing. Light look, brilliant teeth, no remorses. Let’s live forever. Youth. Green leaf. Gold wings. I like butterflies. Cookies. Flowers. Flavours. Touch. Promises. Moon. Beauty. Words of love. Dance. Blue sky. Chains of freedom. Mum. Fingers. Skin. Long hair. Purple eyes. Water. True friendship. Red wine. Dreams. I want to fall in love! To laugh! To die for! To enjoy running through the light! To feel the blue. To be there, whenever I want to. To believe in.

 

I remember nothing. I want to be young forever. Dizzy new heights…

ei

coafeza mea Claudia. vanzatoarea mea Elena. dentistul meu Razvan. profesorul meu Andrei. catelul meu Whisky. colegul meu George. prietena mea Gabi. veterinarul catelului meu Alina. iubitul meu din gradinita Dorin. cunostinta mea Medea. confidenta mea Romanita. rivala mea in liceu Maria. corespondentul meu Stefan. modelul meu Sanziana. cantareata mea Juli. actorul meu Ryan. pictorul meu Renee. fostul meu iubit  Dan. amica mea Andreea. furnizorul meu Fifi. instalatorul meu Ion. primarul meu Adrian. prim ministrul meu Calin. anestezistul meu Eugen. chirurgul meu Antal. DJ-ul meu Toma. graficianul meu Bogdan. fratele meu Cristi. eul cui daca nu al meu Rox-ana.

Feelings and memories

by Roxana Leotescu

So, this very first time I had to make myself understood. Now I’m trying to remember all the lies I’ve told you.
Finally, I came to a conclusion. You are not. Funny? Yes. When I last saw you, early autumn feelings stretched under an ivory skin and I, fallen in a deep, ireversible melancholy, struggled to come back to senses. I never saw you since then. All those late chats in the garden made me feel guilty for everything I haven’t confessed. And your eyes seemed to blame me for your own indecision. Those dark, cold purplish, eyes. I could have kept that frame for myself, and could have saved my words for another. But you, blaming on me, as if you put me in a deep hypnotic trance, searching for my sins, disturbing my memories, looked only for your grudge against me. Have you got enough reasons? Nevertheless, the cup of tea waited for you in the garden. I’ve learned that with you, memories soak in tea, as in a glossy mirror, and tea gives them back to you,in the end. All the brightness of a short fret and all the madness of a rescue. Now, I see your hands bringing it to me. And I wonder where were you thinking when looking into the cup. I chose you. But now I can’t imagine the end of our story. In the deep green of the garden, I remember you standing as a shadow, listening to my lies. And smiling, as retrieving all my memories. And the flowers fading around you. No answer for me, as I acted like a coward. Strolling and looking at you, I found pieces of myself, split in the glossy mirror. I’ve poured you poison in your soul and you’ve forgiven all the rancour. Have you got enough reasons? One can give up faith but never give up love. A kind of poison. I can look back now and remember every twitch and every twinkle, every oath and every inch of skin. And the cup of tea, in the garden, with no feelings and no memories.