ar fi frumos sa gasesc o turma de oi navigand pe Nil. ar fi frumos sa decantam minutele cu adevarat importante pentru noi. ar fi frumos sa gasim cheile tuturor usilor si calea spre un adevar unanim acceptat in toate timpurile: pamantul se roteste in jurul soarelui. ar fi frumos sa iertam cu usurinta, sa ne tinem gura cand gresim, sa evadam din monotonie, sa renuntam la fumat, sa disparem dupa perdea, sa ne intalnim pe un acoperis din Londra, sa privim cerul innorat fara sa ne gandim la ploaie, sa gandim liber, sa ne despartim cand vrem, sa ne iubim fara sa ne impotmolim in cuvinte, sa distrugem petele de pe cartofi, sa facem o lume mai buna pentru noi. ar fi frumos sa mai fim noi cu noi, from time to time.

Impunerea schimbării sau orologiul încolăcit

 

Mă întrebam de multe ori de ce unii ne impun să ne schimbăm. Dacă eşti liber şi dornic de linişte, de ce ar trebui să-ţi schimbi statutul în ocupat cu cineva şi direcţionat într-acolo? Dacă ţie nu-ţi place carnea, de ce să guşti fripturi soioase? Dacă tu crezi că undeva şi cândva visul tu de copil se va împlini, de ce să crezi în bazaconii de oameni mari? De ce să minţi, de ce să renunţi, de ce să laşi de la tine, de ce să nu mai vrei? De ce să te schimbi? De ce să aştepţi flori şi promisiuni când ai destulă imaginaţie să le urzeşti din hârtie creponată? De ce să nu asculţi muzica ta franţuzească, veche, cu gust de vin? De ce să-ţi aminteşti când vrei să uiţi? De ce să ţipi, de ce să plângi cănd vrei să râzi? De ce să nu iubeşti un oraş, un copac, un soare, o poezie în doua versuri? De ce să schimbi lumea ta pentru a altcuiva?

Establishing shot of an unfinished dream

Partea bună a unui voiaj printre oameni şi ifosele lor este că mereu întâlneşti feţe noi. Unii spun chiar că nimeni nu e de neînlocuit. E de aşteptat să nu fie chiar aşa, e doar o bazaconie propusă de vreun brand manager stupid. Oamenii nu sunt de neînlocuit. Oamenii nu funcţionează setaţi pe save mode sau pe defragmentare. 

Partea proastă a unui voiaj printre oameni este că mereu vei  căuta feţele pe care nu le mai poţi vedea. Uneori te apucă remuşcările şi te simţi mic şi anapoda. Uneori chiar ai vrea să te opreşti pe un prag şi să-ţi plângi de milă. Şi de acolo, de jos, restul ţi se va părea mare, ca un urs polar mişcându-se alene printre iceberguri plutitoare. Şi te ia frigul care se amestecă în gâtlej cu nişte vorbe nespuse şi cu nişte regrete sâcâitoare că lumea pe care o vezi tu nu e lumea la care ai visat. Dar nu îţi vei plânge de milă. Te vei ridica şi în naivitatea ta lipicioasă, vei crede iar în culori şi în promisiuni rumene. Ţi se vor vinde câteva vise la kilogram, cu care vei pleca acasă. Nu-ţi mai e frică de frig şi nu mai găseşti uşa închisă. Acolo te aşteaptă visele, planurile, albul, minunile. Şi cum mergi aşa printre oameni, tu cu tine, doar tu cu tine şi cu un kilogram în plus de vise, vei sări într-un picior, nerăbdător că o mână caldă te va ciupi de obraz şi te va scoate din întuneric. Şi de nicăieri ţi se va spune că viaţa e frumoasă. Te va bufni râsul, dar ce mai contează. Vei aştepta să se coacă vinetele, vei elibera toate angoasele prin vreo formă de artă, vei găsi un drum doar al tău. Vei născoci mii de motive să nu îţi plângi vreodată de milă sau să cazi cu faţa pe pământul aspru şi urâcios. Vei crede că tu cu tine egal se poate. Şi nu în ultimul rând, vei visa în doze industriale la ceea ce alţii cheamă de neînlocuit. Viaţă de neînlocuit.  Drum bun!

Nu mă opri

Nu mă opri şi nu mă urî, căci ţi-am promis

Ştiu, credeam că şi eu vreau la fel cu tine

Nu mă opri şi nu mă urî, mi-e greu să te cred

Şi peticele să le aşez înapoi.

Iartă-mă că nu am fost acolo. Iartă-mi ignoranţa. Sunt prea laşă.

Nu mă opri, lasă-mă să plec.

Închide ochii, numără până la zece. Şi uită că m-ai strâns de mână într-o seară.

Un milion de cuvinte. Şi o gaură în cer.

Poate. Pentru că. Pot să argumentez. Trebuie. Bună. Nu vreau. Lumină proastă. Evidenţa palmaresurilor. Stai. Hai să nu ne pripim. Ia o decizie. Ne înţelegem. Ştiu că mă vrei. Aici. Acum e timpul. Lasă-l să ţipe. Şi eu pic din pat. Câteodată. Portocalele nu sunt coapte. Adu-mi verde. Lasă să plouă. Nu pot să mă decid. Găseşte o soluţie. Repede. Mai repede. Dă-mi ceva. Orice. Uită ce a zis. Lasă uşa deschisă. E frig de mori. Călătorim peste trei săptămâni. Sigur că da. Află detalii. Aşteaptă răspunsul. Nu vorbi în timp ce vorbesc eu. Răspunde la telefon. Râdeam de genunuchii lui roşii. Şi nu te aştepta să-mi cer iertare. STOOOP!

Un milion de cuvinte spuse într-o zi, fără a spune ceva, cu adevărat. Şi nu cui trebuie. Un milion de cuvinte egale cu o tăcere usturătoare, prin care se tăvălesc aşchii de momente neterminate, fără a fi nevoie să spui nimic. Un milion de cuvinte şi un milion de oameni cu care altfel n-ai vorbi niciodată, despre a căror viaţă nu te interesează nici cât până la colţul străzii. În schimbul unui moment de adevăr scos cu un cleşte de oţel din burta peştelui peltic.  Printre un milion de cuvinte ce-ţi ucid creierul treptat, ca un picamăr într-un munte de sare infinit, se strecoară o secundă de tăcere goală ca o picătură de mercur, care cade greu în stomac. Şi rămâi fără respiraţie. Nu ştii ce să faci mai întâi. Doar să taci. Şi să nu mai auzi nimic. Doar liniştea picăturii de mercur care… Alunecă…alunecă…alunecă… vezi mâna de care ţi-era dor, vezi ochii întrebători ce-ţi aşteaptă răspunsul tacit, vezi mări de necuprins, simţi liniştea opacă, simţi că ai timp …şi picătura se loveşte de zbârnâitul telefonului. Auzi ca prin vis un ţipăt brutal şi o palmă ţi le lipeşte de obraz. Şi tu, care încerci să resuscitezi momentul tău de adevăr neterminat. De bucurie şi de extaz. Extaz neterminat. Şi-ţi vine să plângi şi să te ascunzi în scorbura neterminată din sufletul tău ros de incertitudini…

Un milion de cuvinte ţi-e dat să ingurgitezi în fiecare zi şi să dai drumul iubirilor tale neterminate, poveştilor tale nenăscute, privirilor subexpuse, apropierilor neintuite. Un milion de cuvinte de ar croi o gaură în cer în care să-ţi ascunzi cealaltă jumătate de viaţă neîncepută… şi tu ai putea să laşi creierul pe pilot automat până la primul viraj periculos. Freeze.

După iarnă

. 

Ştiam că o să mă întorc în locul cu furnici premolare într-o zi. Bărbatul cu pălărie grea şi gri mă aştepta pe un fotoliu, luându-şi notiţe pe un caiet vechi de 100 de ani. Ştiam că era acolo şi că desfăcea păstăi până se plictisea. Curăţenia trebuie să înceapă dinăuntru, se aplică un strat gros de detartrant, apoi se lasă vreo 15 minute. După care se pleacă pentru câteva ore şi se scrie o scrisoare către cel sau cea care te aşteaptă. Idiotule, deschide uşa că e plin de moluşte în creierul tău extracranian şi ceaţa asta nu are cum să-ti facă bine. Bărbatul cu pălărie grea şi gri se cufunda în viziuni terorizante de fiecare dată când mă aştepta. Îmi tot spunea, prin fumul de ţigară… Trebuie să încetezi să crezi în oameni şi în fapte deductibile şi impozitabile, sunt nişte minciuni gogonate. Trebuie să încetezi să te crezi altfel decât pleava, tot pleavă eşti şi tot un eşec pulverizat în timp rămâi. Ştiam că fiecare bătaie la uşă e un strop de speranţă în plus, ştiam că pot să cred tot ce vreau eu, să vină iarna şi să desfac păstăi pentru ghiocei criogenaţi. Orice despărţire înseamnă o revenire, înseamnă un impuls de suferinţă cronică, electrică şi obturizantă. Înseamnă o predispoziţie spre astenie gălăgioasă a echilibrului tău aparent. Bărbatul cu pălăria grea şi gri se lăsă pe spate în fotoliu. Privea în nicăieri şi-n pretutindeni, îşi freca palmele cu poftă, ochii i se roteau bezmetici în orbite. Era extaziat. Îmi spuse iar. Fericirea, dragă, e o stare suspendată de un moment imperceptibil, în care un hormon secretat de organismul uman descinde în creierul tău teşit de greutatea monotoniei zilnice. Fericirea e un dar, pe care oamenii normali îl aruncă la gunoi şi-l calcă în picioare, ca pe o cutie goală de bere. Fericirea, dragă, e o tortură care te înfometează de o altă fericire. Ea, fericirea e un POATE CĂ.  Şi câteodată e un POATE CĂ NU. Cufundă-te în cele mai adânci ape şi caută să rămâi cu tine, să te lupţi pentru aerul pe care îl expiri şi să-l foloseşti ca să ajungi la mal. Căci acolo te aşteaptă adevărata paradă şi acolo clocotesc roşiile culese târziu. Fericirea există doar dacă ţi-o propui în şedinţă. Şi aruncă gunoiul. Îşi lăsă pălăria pe ochi şi îmi tăie o factură rapid pentru fericirea mea de până atunci. Ai gustat, acum e timpul să plăteşti. Asta numesc acum un bun marketing developer.

Motive calculate pentru viata

 

Să calculăm… Pe hârtie cum… Ne agăţăm de idealuri şi de proiecţii fantasmagorice pe pereţii mulaţi pe gândurile noastre fărâmicioase. Credem cu tărie că avem timp pentru toate, pentru călătorii în jurul baloanelor de plastic, pentru verdeaţa pământului rulant, pentru clipe diluate în nopţi tributare unor răfuieli silenţioase cu trupuri semiadormite, pentru lumini colorate în zile fracturate de răsărit fantomic şi pizmaş, pentru o familie strânsă în jurul unei mese rotunde, punând ţara la cale şi gustând papanaşii rumeniţi, pentru linişte finită şi cu termen de valabilitate, pentru ordine zbenguită în lenjeria de corp şi în agenda opărită, pentru noi cu noi, pentru noi cu ei, cu ele, cu el, cu ea, cu ea şi cu el, cu ea şi alt el, pentru, pentru, pentru…Alergăm cu capul înainte în ziduri stropite cu alcool şi trecem printre ele, back to one. Back to one. Ne supraevaluăm posibilităţile de a ne încărca de sarcini complementare bunului mers al insipraţiei combinată cu expiraţie. O mie de direcţii şi o singură zi, ruptă în ore-călăi, în minute şi în execuţii ce ajută la fermentaţie. Fermentaţia creierului plus macerarea rămăşiţelor de suflet. Încă o dată, că se poate. Planurile pot aştepta. Şi într-un carusel ţeapăn şi fatidic, singura care nu mai poate aştepta e clipa noastră. Această clipă. Acum.

Deznodământ

Ce vrajă nebună şi câtă vibraţie dezmembrată se înfiripă în fiecare clipă de aşteptare.

Aşteptarea deznodământului tău cu tine.

Cu disperarea de a te agăţa de un cuvânt, de o amintire, de un ideal, de un om.

Cu bucuria de a face un pas înainte şi de a lua cu tine un vârf de sare.

Cu dorinţa de a te desprinde din malaxorul cheilor şi al paietelor.

Cu grija de cel de lângă tine.

Cu întâmpinarea unei mori de vânt.

Cu eliberarea sacadată a umbrelor tetraplegice ale trecutului încovoiat.

Cu stângăcia unei poveşti de început.

Cu avântul exemplar al unei decizii.

Cu gâtul tău uscat de vorbe de şi mintea ta plină de gânduri drepte.

Cu lumina divizată a celuilalt tu, în deznodământ cu tine.

Slow motion

Ai venit acum. Cine eşti. dacă laşi apa să curgă şi vinul să se îmbibe în pielea moale. ai să deschizi un ocean. lasă-ţi mintea într-un loc cu soare. printre stele căzătoare, când se face iarăşi zi. opreşte-te puţin şi zi-mi ceva de bine. dacă lumea ar fi bună, am trăi doar cu iluzii. şi cu minciuni învelite în ciocolată. SĂ NU CAZI PE SUFLETUL MEU VENINOS. Să ciocnim cupele cu otrava unei alte zile. Se termină povestea sau începe alta? Află că pământul e la fel de cald ca îmbrăţisarea pinguinilor. Şi nu fericirea ta contează, sau a altcuiva. Ci, doar clipele de zahăr brun. Sau doar ura dezmeticiţilor în plin război. DESCHIDE FEREASTRA SĂ RESPIR. ŞI PE SÂNUL DREPT AŞEAZĂ-MI UN CUVÂNT DE BINE. Şi stinge lumina asta neagră, furtuna începe din clipă-n clipă. Să ciocnim aşadar.

A Wolf At The Door

Apartenenţe

Fiecare om pe care îl întâlnim e o parte din noi. Fiecare obiect care ne aparţine, temporar, e o parte din noi.  Fiecare sentiment care ne stăpâneşte la un moment dat in viaţă e o parte din nou. Fiecare loc pe care îl vizităm e o parte din noi. Fiecare cuvânt pe care îl rostim e o parte din noi.

Noi, definiţi din bucăţi de alte microelemente, îi definim pe alţii la rândul nostru.

Cum sa reuşeşti să trăieşti împăcat cu tine ? Există o lege elaborată a contemporanilor noştri iluştri care prezice o reţetă aproape perfectă, ca un regim. Poate aplicabilă.

Se spune că trebuie să-ţi dozezi frustările, în primul rând. Adică să nu dai de înţeles, de fapt, nimic din ceea ce eşti (pentru că eşti un complex de frustări, şi aici lista e lungă…). Deci, trebuie să le ascunzi, adică să-i laşi pe ceilalţi să creadă că eşti exact invers decât eşti în realitate. După care trebuie să-ţi programezi sentimentele faţă de ei. Aici e mai greu. Nu e nimic mai dificil decât să-ţi propui să îţi pese de cineva, sau să dispreţuieşti pe cineva, atunci când în realitate e foarte pe dos. Adică exact pe dos. Dar e necesar. Aici începe un întreg proces de negaţie, care trece pe rând prin toate fazele. De la găsire de motive, de puţine ori plauzile (dar ce mai contează, tu ai de atins un scop…) până la măsuri drastice de eliminare sau incriminare sau din contra, de supraevaluare. După multe şi amănunţite dovezi, care aproape te-au convis chiar şi pe tine, inevitabil, exact în acest punct, ţi se va dovedi contrariul, pe care tu te încăpăţânezi să-l refuzi. Bun, presupunem că accepţi teorema ta. Te-ai programat. Acum nu-ţi rămâne decât sâ te menţii pe poziţie şi să nu cedezi sub niciun chip. Aici e de fapt adevăratul meşteşug.

Dacă aşa cum am spus, din fiecare si din tot luăm ceva, asta înseamnă, că tot ce ne propunem să fim, sau cum să acţionăm, se regăseşte în restul pe care l-am împrumutat de la fiecare şi de la toţi.

Prin extindere, putem să concluzionăm că amprenta prietenului tău există pe fruntea ta. La fel ca şi cea a pernei tale. La fel ca şi cea a oraşului tău. La fel ca şi cea a iubirii tale. Acum, la vânatoare. Câţi au amprenta ta pe frunte?