În afară de regulile de igienă, călcate în picioare de chestia cu vizitele nelimitate, la indiscreţie, că la discreţie nu ne mai putem referi, cam aşa îmi închipui io că trăieşte internarea un amărât aterizat, printr-un nenoroc al sorţii, la spital:
„Mă numesc Vania P.. Am 27 de ani şi sunt dintr-un sătuc din deltă. Am o soţie, am o fetiţă, am o căsuţă – pentru care sunt dator la şefu’ – şi am şi o barcă – mi-a dat-o bunică-miu, Dumnezeu să-l ierte. Şi trăiesc din te miri ce, de pe o zi pe alta.
Aseară nu am mâncat. Nici ieri la prânz, nici de cam două zile. Mi-a dat Petrică o ţigare, câteodată, şi uitam de foame. Tot aseară a început să mă doară burta. Rău. Şi nu a trecut cu nimic, că nimic aveam în casă de durere. M-au dus vecinii, cu barca lor la oraş şi, apoi, la spital, cu salvarea.
Acolo, doctorii m-au învârtit, m-au înţepat, m-au pozat şi, apoi, l-au chemat pe unu’ mare, albit, care mi-a zis: „Ai ulcer nu’ş cum. Ai peritonită. Trebuie să te operezi!”. Acu’, la cum mă durea, putea să facă orice cu mine. Am semnat. Mai încolo m-au dus într-o cameră luminată şi, de atunci, am uitat.
M-am trezit în pat. Durerea de burtă nu mai era, dar aveam spatele înţepenit, nişte pansamente pe burtă şi o groază de furtune şi tuburi în mine. Şi, pentru prima oară, mi-am adus aminte de nevastă şi copil. S-or descurca? N-am telefon şi nu ştiu de ele.
Să mă mişc? Nu iese ceva de la locul lui?
În salonul mare sunt şase paturi. Pentru prima oară văd că am vecini.
Aţipesc dar, deodată, mă trezeşte o larmă de băietani şi fete. La geam e unu’ care aşteaptă să se opereze de hernie. Creed că sunt colegi de şcoală. Tot ciorovăiesc cu nişte chestii dreptungi în mâini, cu ecrane colorate şi tot îi dau cu feis, fes sau ceva.
Mie îmi e rău. Mi-e greaţă, începe să mă doară şi mi s-a încins spinarea. Prin uşa deschisă strig la o asistentă, dar nu mă aude. E gălăgie mare în salon. În sfârşit, copiii pleacă.
Aţipesc după ce mi se dau medicamentele, dar mă trezesc <<Ce faci tatae?>>. E unu’ la vreo 30 de ani care a venit la moşu’ de la uşă. Moşu e bătrân şi nu mai aude. Nici când se băşeşte. Vreo oră, am aflat că moşu’ are găini, are acoperişu’ stricat şi că-şi bagă p… în pepeni anu’ ăsta. Adorm din nou. În somn, simt neşte miros usturoiat şi voci de femeie, dar nu am mai avut puterea să mă trezesc. Bă, da’ câţi mai trebuie să vină?
Când m-a bătut cineva pe umăr, am deschis ochii, sperând că e cineva de-al meu. Nu. Era unu’ care-mi vindea nu’ş ce pijamale. <<N-am bani, bă, lasă-mă!>> Şi am adormit din nou.
Acu’, mă bate iar unu’ pe umăr. Nu mai pot! Iau perna, deschid ochii şi încerc să arunc cu ea, dar rămân stană: la marginea patului, aplecat şi uitându-se la operaţia mea, mă întreabă: <Tu ce mai faci, măi?>>. E dom’ doctor!”
Rouroux's attic 