Utopia dudelor

pe mana dreapta mi-au crescut ramuri albe. intr-un platou asezonat cu crustacee se scrie poezia unei utopii. se indoaie creionul sub apasarea venelor pulsand cu viata, prin care curge alert lichidul-sindrom farewell to guns. aminteam de scurtele momente de reverie, cu lumea ideala, intr-o scrisoare pe care n-am expediat-o niciodata. ramurile mele, despre care vorbesc adesea cu licuricii rataciti printre cearsafuri, se ridica la tavan- ca la cer, se innoada extraconjugal si se frang intr-o discutie absurda despre aruncatul gunoiului. propun o campanie world wide de aruncat gunoiul din case, din cosuri, din vieti, din creiere, din mentalitati, din suflete, o campanie cu acelasi punct de pornire si cu timp fix de executare. sa ramana doar utopia poeziei si poezia utopiei ca vom fi candva normal de lucizi, de sincronizati si in aceeasi masura patetici, idioti, naivi, snobi. dar fara sa depasim maximul alocat. printre crustacee sa se nasca ramuri si paiete, iar dudele sa viseze si sa spuna intr-un glas : I love you, dude!

conversatii nocturne

Prietena mea, omida derutata. Deschide usa, te rog si lasa-ma sa ma asez, sunt extenuata! De ce? Te rog nu ma intreba nimic, nici eu nu stiu. Am gustat salata de fructe azi la pranz.am fumat. M-am gandit ca trebuie sa existe o cale de mijloc. Vreau o noua forma de viata.

Prietena mea ma priveste curioasa, asezata pe bratul fotoliului, tarandu-si maruntaiele prin neant. Te rog sa te linistesti, sa respiri adanc, si maine e o zi. Poate ar fi bine sa te casatoresti.

poate nu. omida se casatoreste vreodata?

omul cauta puterea. bani. insetat de putere, de a detine, de a se raporta la… citesc: cum sa-l dai gata in pat. bani.  tot putere si manipulare. prietenul meu ma manipuleaza. bani. cum sa-l dai  gata in pat. tineretea, patul de lemn de stejar si cearsafurile albe, fara amintiri, fara identitate, fara putere. presa manipuleaza. setea de putere otraveste. te otraveste. bani. iti iau foc ochii si cobori in pivnita, unde ultimele resurse de apa si de paine te vor salva pentru inca o zi. omul te cauta. cauta cercul perfect al unui morman de felii de pepene rosu. traiasca puterea ta intru a mea! banii mei ! banii tai! bani. bani. bani…Azi e ziua Frantei, 220 ani de la caderea Bastiliei… aujourd’hui c’est l’anniversaire de mon cher pere!

Dispare lumea.

dispar locurile, colturile mici care imi placeau. dispar pomii inalti, aroganti si greoi. dispar gargaritele. dispar licuricii, spun expertii, pentru ca, din cauza luminii artificiale folosite noaptea, nu se mai gasesc intre ei si mor singuri. dispar porumbeii. dispare apa. dispar diminetile si roua lor. dispar zambetele celor din jur. dispar visele. 

si daca lumea asta, s-ar intoarce cu fata la noi, ne-ar mai putea ierta?

Berlin mai 2009

cateva impresii despre oras:

– extrem de linistit pentru numarul de locuitori (aproape 3.5 milioane)

-foarte curat si ‘ordonat’ (ca o macheta executata impecabil…)

-U-Bahn (alternativa metroului romanesc) extrem de rapid-la fiecare 2 minute

-locuitori prietenosi (si frumosi- femeile germane NU sunt grase!)

-foarte multe biciclete si piste pentru biciclete+locuri de parcare (e interesant sa-i vedeti cum merg cu copiii in scaunele pe biciclete sau cum fac cumparaturi pe care le aseaza linistiti in cosul bicicletei), + se pot inchiria contra unei sume modice

-nu existenta opulenta, nesimtirea sau traffic jam-ul din Bucuresti- germanii conduc preporendorent masini marci autohtone (VW, Mercedes, Audi), NU conduc SUV-uri, sofeaza relaxati (nu am auzit decat de vreo doua ori claxonandu-se), iar daca vrei (cumva, daca mai e cazul…) sa arati bunastarea in Berlin- conduci un Lexus decapotabil sau Aston Martin 🙂

-Berlinezii sunt foarte chill si prietenosi (in limitele bunului simt), iar daca nu cunosti limba, iti dau fara nicio suparare informatii in engleza

-In Berlin nu se fumeaza pe strada (nu o sa intalnesti un chistoc aruncat pe jos), nu se mananca pe strada sau in mijloacele de transport in comun

-Au o bere excelenta, multe cafenele (cam la fiecare 50 m pe arterele importante), restaurante (unde esti intrebat daca esti vegetarian!), parcuri verzi, celebrul Ku’damm (un soi de calea Victoriei, insa de aproape 5 ori mai mare), blocuri de maxim 8 etaje (cele de 4 etaje sunt preponderente in vest)

-In Berlin e imposibil sa te ratacesti, chiar daca nu stii o boaba de germana- informatiile sunt pretutindeni, de la schimbarea directiei catre un alt cartier, numele strazii si numarul, precum si  semnalarea atractiilor turistice, institutiilor publice, autobahnurilor, etc.

– Toate magazinele in care poti face shopping, Supermarkt-urile, Kaufhof sau mall-urile sunt inchise duminica. Biserica se opune ca germanii sa lucreze am Sonntag!

– Daca ajungi aici, e absolut necesar sa vizitezi Charlottenburger Schloss, Kulturforum si sa iei o gura de aer la Brandenburger Tor

– e un oras care respira istorie, dar si nou (berlinezii au un adevarat cult pentru cladirile lor vechi, pe care le restaureaza, dar si pentru cele noi, pe care le proiecteaza cu mare atentie, in spiritul estetic german), un oras in care nu vei intalni kitsch, monotonie sau fandoseli. Din momentul in care pui piciorul in Berlin, te absoarbe si te ‘gadila’ wie ein Bär..;)

-Cred cu tarie ca suntem cu cel putin 50 ani in urma ca nivel de civilizatie…din pacate.

ES LEBE BERLIN 🙂 !

Festivalul Filmului European: Il y a longtemps que je t’aime / Te iubesc de mult

în seara asta am mai văzut un film din festival. la cinema Studio, arhiplin, cu loc de ales la balcon sau in rândul doi (niciodată n-am înţeles după ce criterii se taie biletele la cinema…)Il y a longtemps que je t’aime / Te iubesc de mult. Mă aşez pe rândul doi, în faţa mea, rândul unu se ocupă de figuri încercănate, dar teribil de zgomotoase şi chiar în faţa mea, aproape dezgustător de aproape, o femeie blondă, masivă, cu un puf de mustaţă. După bune minute de aşteptat, într-o zarvă ameţitoare, sala plină începe să se domolească de îndată ce se sting luminile. Femeia din faţa mea se tot întoarce uitându-se după cineva, ţinând ocupat scaunul din dreapta ei. Mă aştept de la un film franţuzesc să se întâmple in Franţa (nu ştiu dacă aţi observat, dar e un obicei…)  . Povestea curge liniştit, apăsător, derulând sub ochii albaştri goi ai protagonistei o lecţie de acceptare, presărată cu un trecut bine ascuns în tăcere. Bineînţeles, există chiar şi puţin umor, puţin aşadar-că aşa le place francezilor, ar spune unii. Peste toate, mă afund în scaunul meu şi, deşi rotirea capului femeii din faţa mea mă agasează, mă gândesc la locul pe care îl ţine ocupat, probabil singurul din sală. Şi aşa facem cu toţii, păstrăm în vieţile noastre un loc ocupat pentu cineva, care trebuie să apară din clipă în clipă, îl căutăm cu priviri ruinate de supoziţii şi de scenarii îmbârligate… Juliette (protagonista) e o femeie ce şi-a petrecut ultimii 15 ani din viaţă în închisoare -mă gândeam la lumea de dincolo de zid, care iată, a mers înainte fără mine, şi chiar foarte bine, iar libertatea şi-o petrece alături de sora ei (Lea) şi de familia acesteia. Juliette e purtată prin nişte cafenele cochete, e curtată de doi bărbaţi, o învaţă pe nepoata ei-micuţa Lys- să cânte la pian şi nu ştie să mintă. Planează pe toată durata filmului o atmosferă cosy şi găunoasă în acelaşi timp, iar secvenţa în care e oarecum somată să mărturisească trecutul ei, la o masă cu prietenii, e de departe cea mai puternică- le spune cu nonşalanţă că a fost 15 ani în închisoare pentru omor.Iar toată lumea crede că ea glumeşte… Am asimilat dintr-o suflare (de film de debut) puterea cuvântului ‘ mulţumesc’, care capătă un sens nostalgic, mai ales că mulţi dintre noi i-am uitat greutatea şi adevărata valoare. Juliette mulţumeşte surorii ei că o acceptă. Nu e un film lacrimogen, mai degrabă înţepător, ca un bold uitat într-o cămaşă. Aflăm şi motivul pentru care Juliette şi-a omorât băieţelul de şase ani, poate mult prea abrupt pentru un film de o calitate dramaturgică notabilă. Am stat în sală până la terminarea genericului, culegând rămăşiţele de emoţii şi mirându-mă, pentru a nu ştiu câta oară că oamenii nu rămân să absoarbă tâlcul, să-l vâre în conştiinţa lor deja deformată… Juliette a rămas acolo, dincolo de pânză, pe jumătate vinovată că a ucis suferinţele ireparabile ale propriului copil… Noi nu vom ştii prea curând cât de vinovaţi suntem şi încă păstrăm  un loc ocupat lângă noi, fără a-l mai găsi pe acel cineva căruia i-am spune ‘ te iubesc de mult’…

citind ‘opiniile lui clovn’ de Heinrich Boll

…’un artist seamana cu o femeie care nu stie altceva decat sa iubeasca si care cedeaza oricarui magar de barbat care o doreste.’

te visez în seara asta. ne vom chema pe punte şi vom atinge oceanul cu degetele. 

mă dureau pleoapele iar în respiraţie mi se poticneau accesele de virtuozitate din seara aia. nu puteam să recunosc că nu îmi plăcea ideea să părăsesc definitv vasul şi să înot fără să ştiu până unde mă putea duce valul. te visam incredibil de blând şi demn. ne-am oprit din a recita psalmi. bătea vântul iar soarele ţipa băţos din cer. nu mai am aer ,mă sufoc, ţi-am spus, … adu-mi umbrela galbenă şi lasă-mă să mă aşez puţin, să-mi amintesc. m-am cufundat în liniştea albastră ce se prelingea în jurul vasului . mi-ai atins obrajii în treacăt, doar că azi, suferind de cea mai profundă amnezie, m-am aruncat în ocean…

te visez printre alge şi rechini, aerul care-mi lipseşte , uitarea, te visez, doar ţi-am promis. sunt bine acolo.   vom atinge oceanul.

dincolo

mă voi opri acolo sus, de unde pot să văd oraşul, de unde pot să iau decizii verticale. iar de acolo, de deasupra paraliziei generale, voi răsufla uşurată că lumea se opreşte să mă ia în seamă, să mă privească cu ochi calzi, să-mi asculte poveştile.

gândurile se autoedifică în 15 minute.   15 minute de absenţă înfloritoare, obtuză, sedativă. mă voi gândi la tine, la o jumătate de zi, la o privire, la o rămăşiţă de fericire, la un răspuns îngropat în inepţii, mă voi gândi din nou la tine. în 15 minute viaţa mea s-ar putea schimba de cel puţin 3 ori. în 15 minute am reuşit să mă mint perfect.

de acolo de sus, luminile îmi par nişte degete învelite în promisiuni de ciocolată albă. zâmbetele îmi par ultimele răvaşe de iubire. iar viaţa îmi pare un dans sincronizat pe o piesă defibrilată… auzi? tic tac tic tac bum bum? asta e viaţa pe care o vedem de acolo de sus. poate, la urma urmei, viaţa e doar o invenţie deprimantă-poate ne tăvălim în vis fără să ne strigăm pe nume, fără să ne hotărâm ce rol vom juca de data asta. 

de dincolo, din oblonul nedeschis, am să învăţ azi să nu mă mai joc. în fix 15 minute.

Emergenţe–part 1–

Îmi imaginez că un felinar se aprinde programat pe o stradă paşnică, unde vreo doi câini dârdâie între trotuar şi o poartă înaltă, blasfemică- aici personajul nostru se opreşte adesea în nopţile târzii cu speranţa că ‘ceva’-ul se va întâmpla. se lasă o seară absolută, mută, complice, şi se lasă mereu, ca un făcut, în fiecare seară. El (personajul) e aparte şi se distinge printr-o lipsă. Lipsa unui catalizator. El -un produs al erei fast forward- un singuratic prin definiţie, izolat, de statură mijlocie, fumător, uşor isteric, cu un vocabular limitat, consumator de weed, fără planuri măreţe de viitor- nu îşi doreşte să se întâmple ceva anume… doar ceva. şi atât. Opririle lui sistematice, nocturne, condamnabile, sporesc ipoteza unui ‘ceva’ banal. Aleargă descendent pe acelaşi drum de izgoniri fatale, iar în absurditatea unei situaţii sisifice, se autoproclamează un soi de Julius Caesar, învingător şi dictator al propriei voinţei, edificiu al unui ego mărunţit la rându-i de mărunţişuri. Prin urmare, îl cunoaştem pe el ca pe un moft al unei lumi ce nu-l acceptă sau ca pe un capriciu opintit într-o realitate creată de sine, pentru sine? Aţi putea spune, un om banal, un personaj fad, nimic nou sub soare. Evitând ritualul vorbirii, al supunerii în faţa unei parcări subterane, al băuturii după serviciu, al opacităţii socio-politice şi al deconectării sex-shopiste, personajul- să-l numim OB-are un scop (foarte rar nowadays)- dedublarea optico-spirituală. Bineînţeles, OB nu este conştient că şi-a fixat un asemenea scop.Die Seele lebt von Gefühlen. În seara asta a luat decizii, a curăţat biroul înainte de a pleca, a ales să nu mai mănânce în maşina, a sunat-o pe ea şi i-a zis cuvintele păstrate pentru altă zi. Da, în viaţă trebuie să te mai şi hotărăşti. Obosit , enervat, exaltat şi parşiv, aşa se simţea acum.

1. Regrete. Ce e trecut, merită îngropat de-a pururi. Acum o săptămână, pe drumul de întoarcere, Ob meşterea o strategie de marketing, iar spre nelămuriea comitetului adunat la masa de tratative înainte de plecarea lui furtunoasă, valenţele emoţionale, aparent inutil incluse in schema lui de referinţă, solidarizau cu o idee unanim exprimată de marii experţi în vânzări. Ca să vinzi, trebuie să atingi o coardă sensibilă. Mereu se gândea la pampers, când se ghida după legea markentingului afectiv. Bineînţeles, strategiei lui elaborate, minuţios pregătite, profund analizate, i-au fost găsite n puncte slabe şi a sfârşit elogios într-un Nu detaşat. Ob a plecat fără să spună un cuvânt. Suferea într-o tăcere de joi seară, meloman, aburind, febril. Regreta că el a fost cel care a îndurat, care a desluşit, care s-a tăvălit nopţile printre fumui prelungi de ţigări nenumărate, printre cafele sonore. Regreta că nişte ignoranţi imbecili frustraţi au râs de el. Pe nedrept. Strategia lui, întipărită în minte cu de-a sila, cicatrizată în vis, în nesomn, în pasta de dinţi şi în patul lui mirosind a femeie cuminte, a eşuat ca o bărcuţă de hârtie într-o cadă plină cu apă şi clăbuc. Ob se opri pe această stradă, câinii îl aşteptau conspirativ, cu botul pe labe. Lui Ob îi clănţăneau dinţii. Dar nu de frig, ci de neputinţă. Deschise punga cu sandwichul şi-l aruncă pe jos, câinii îl devorau deja, dar pe Ob nu putea decât să-l încânte lăcomia animalelor, precizia lor şi lipsa de suspans. What you give is what you get! S-a aşezat jos pe trotuar, a încercat să-şi ţină respiraţia, orizonturile se cufundau în dezastru, fără aer lumea e atât de mică, de negrăitoare, de stearpă. Fără aer, el însuşi se comprima, totul începea de la cutia craniană…cu un oftat amortizat de răsfăţul unei secunde netrăite încă…

a fi continuat…