Isi bea cafeaua. Ce mod complet nejustificat de a-si insusi cafeaua: printr-un verb. Evident ca nu era cafeaua ei. Nici macar a lui, desi poate asta isi dorea ea. Era o cafea, intr-o ceasca mica, alba, simpla si supusa intrebuintarii efemere. El isi aprinse o tigara, fara a face gestul amplu pe care il folosise aseara ca sa-i atraga atentia asupra unei discutii iscate din senin despre balenele condamnate la moarte. Era ultima tigara din pachet.
‘Nu stiu daca e bine.’ Cuvintele lui i se oprira in gat, ca un streang strans mult prea repede, fara nicio avertizare, oprindu-i inima in loc si gandurile neterminate intr-un cuier invizibil.
Cine stie daca e bine, se gandi ea. Dar cum ar fi sa opreasca acum totul doar pentru ca o indoiala, fara fond de altfel, s-a strecurat intr-o dimineata, una dintre acele dimineti incerte, fara dragoste si fara dorinta, dar cu un zambet perfid, intre doi oameni ce-si aduna hainele la fel cum isi aduna ramasitele noptii ce avea sa le schimbe viata. O indoiala ce s-a strecurat intre ei. Nu intre el si ea. Intre ei. Trist, se gandea ea, fara sa raspunda nimic. Sa termine de baut cafeaua si dupa aceea, fara alte artificii, o sa dispara.
Cafeaua, ce pretext jenant pentru doi oameni sa imparta dimineata. Cand sunt atatea lucruri de facut cu ei doi. El fuma si bea din ceasca ‘ei’ de cafea, singurul recipient folositor din casa nemobilata. Ea nu-l privea, de teama sa nu-i ceara vreun raspuns la ceea ce tocmai enuntase fara nicio remuscare. Era absurd.
‘As vrea sa ies putin.’ spuse el si ii lua mana in mana lui cu bunatate la care nu se astepta nici unul dintre ei. Ea, surprinsa, dadu repede din cap, ca nu cumva sa se razgandeasca si sa-i spuna ca acelasi lucru si-l dorea si ea. Simtea ca se sufoca. El se ridica, fara sa mai scoata un cuvant. Tinea cuvintele bine ascunse si le utiliza doar in situatii delicate, ca pe niste arme albe cu scopul clar de a rani precis si iremediabil. Deschise usa balconului si disparu dupa ea, tragand-o in urma lui. Pentru ea, sunetul scos de pasii lui mari si de inchisul usii era intocmai sarinului. Si totul era o lupta. Ramase acolo, amortita, sorbind din cafea. Fara amintiri si fara regrete. Pe coltul mesei albe, de acceasi culoare cu peretii ce delimitau riguros povestea lor, statea stingher un tub de crema de pantofi. Neagra. A luat o ultima inghititura de cafea, stia ca avea sa fie ultimul gest pe care il facea in dimineata aceea in casa lui nemobilata. Ultimul gest pe care il facea in povestea lor si in viata lui. Si ar fi vrut ca el sa o vada. Asa ca, sorbitul cafelei a fost executat cu toata priceperea si inocenta de care dispunea, ca si cum el ar fi fost in fata ei si ar fi urmarit-o cu privirea. Si ar fi zambit, impresionat, dar stiind ca o sa plece si ca probabil n-o s-o mai vada niciodata. Dar el nu era acolo. Ea inca statea neclintita, asteptand cumva sa se intoarca. Ar fi vrut sa-si ia ‘ramas bun’ sau cum i-ar fi venit la indemana sa zica, nu stia, habar n-avea daca ar fi fost in stare sa-i spuna ceva. Doar ca o tinea ceva in loc, poate streangul din jurul gatului ei alb si frumos, poate era cafeaua, inca neterminata, poate era raspunsul pe care nu i l-a dat, poate ca se atasase de casa lui nemobilata si goala, ca si el. Poate doar isi mai dorea o clipa de atentie din partea lui. Poate. Se gandea prea mult la acel ‘poate’ care o tinea in loc. De fapt, lucrurile era mult mai simple, dar avea sa-si dea seama de asta mult mai tarziu, dupa ce totul se va fi incheiat. Definitiv.
Albul peretilor o intimida. I se parea ei sau absorbea toate cuvintele nespuse si chiar ecoul lor? Bineinteles ca asta facea albul acela pueril. Doar nu era acolo intamplator. Se hotari sa-l ignore. Sa ignore albul, peretii, lipsa. Incerca. Dar… Se ridica incet, sa nu fie auzita nici macar de afara si lua tubul de crema de pantofi. Il desfacu si isi turna pe degete lichidul vascos si negru si isi lipi palma de perete. Se termina incet tot ce nu apucase sa inceapa. Scrise un singur cuvant si se sterse repede pe camasa alba, innodata la brau. Fara sa se uite in urma, iesi pe usa.
Camera ramase goala si rece, ca un turn de beton pictat in alb cu o urma de negru. In mijlocul ei, pe jos, ceasca de cafea, si ea alba. Cu o urma de zat negru inauntru.
Se auzeau cuvintele nespuse. Clar si raspicat, ca un convoi de elefanti ce-si ridica trompele si gem. ‘Esti frumoasa’. ‘Nu se poate.’ ‘M-am indragostit de tine.’ ‘Si eu.’
El se uita din balcon la camera goala cu o urma neagra pe perete. Si fara ea. Citi cu voce tare, pentru amandoi: TU.
Apoi o vazu iesind din bloc, fugind printre masini, ca o necunoscuta care alearga fara scop, sa imbratiseze un alt necunoscut, imbracata intr-o camasa alba innodata in brau si cu un zambet pe care el doar il ghicea si pe care nu-l avea sa-l mai vada niciodata.
Rouroux's attic 